Călător prin ținutul Neamțului (IV): Ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni

Văzute din şoseaua care leagă reşedinţele judeţelor Neamţ şi Bacău, ruinele de la Podoleni stârnesc invariabil curiozitatea călătorului dornic să descopere locuri mai puţin ştiute .

Un panou informativ, instalat în dreptul canalului de aducţiune Bistriţa, pe sensul de mers dinspre Piatra Neamţ spre Bacău, oferă lămuririle necesare.

Panoul informativ, care anunţă apropierea de situl arheologic „La ruine – Bociuleşti”, comuna Podoleni – canal aducţiune r. Bistriţa, la 25 km de Piatra Neamţ

Pe această cale, afli că ruinele de pe teritoriul comunei nemţene Podoleni aparţin unei biserici cu hramul Sfintei Paraschiva, ridicate în anul 1630 de către logofătul Dumitraşcu Ştefan, pe moşia sa de la Bociuleşti. Lăcaşul de cult, amplasat pe terasa inferioară a râului Bistriţa, s-a surpat în urma unei viituri puternice, după mai bine de două secole de funcţionare.

Această prezentare necesită JavaScript.

De aproape, rămăşiţele vechiului monument medieval de la Bociuleşti se descoperă privitorului drept parte a unei construcţii din piatră şi cărămidă, amintind, prin plastica faţadelor decorate cu arcade oarbe, de edificiile religioase ctitorite de Ştefan cel Sfânt.

Ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Din biserica „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti s-au păstrat, în diferite stadii de conservare: absida altarului, naosul, iar pe latura sudică, rămăşiţe din turnul clopotniţă.

Fereastra absidei principale a bisericii de la Bociuleşti, deschisă spre răsărit – ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Pereţii structurii de formă circulară, realizată din piatră şi cărămidă, sunt străbătuţi de o reţea densă de canale, cu rol în amplificarea sunetelor cât şi de aerisire.

Canalele din pereţii incintei, cu rol în amplificarea sunetelor şi de aerisire – situl „La ruine – Bociuleşti”, Podoleni, Neamţ

Porţiuni dintr-un tunel secret, pentru refugierea în caz de pericol, sunt vizibile, de asemenea, în pereţii interiori ai incintei, la mai bine de 3 m înălţime .

Porţiune a tunelului de fugă, vizibilă la partea superioară a peretelui (dreapta) – situl „La ruine – Bociuleşti”, Podoleni, Neamţ

Fereastra deschisă în peretele sudic al naosului, biserica „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Intrarea în biserică, deschisă în zidul sudic – ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Rămăşiţele turnului-clopotniţă de pe latura sudică a bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Situl arheologic de la Podoleni „La ruine  – Bociuleşti” figurează pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ, alături de ruinele fostei mănăstiri Bociuleşti şi de ruinele bisericii „Sf. Arhangheli”, ridicată două decenii mai târziu decât biserica „Sfânta Paraschiva”.

Se spune că,  între odoarele sale, biserica de la Buciuleşti a deţinut şi  un deget al Sfintei Cuvioase Parascheva, relicvă adusă de Ştefan Dumitraşcu de la Constantinopol, probabil la sfinţirea bisericii în 1630.

Despre evenimentele petrecute la Bociuleşti, între momentul ctitoririi edificiului şi deteriorarea acestuia, istoricii afirmă că aici „au fost închişi fraţii Toma, vornicul Cantacuzin şi Iordache Contacuzin împreună cu doamna lui Vasile Lupu Voievod”.

Lângă ruinele de la Bociuleşti, un paraclis şi câteva acareturi aducând a organizare de şantier, apărute, după cum se pare, în ultimul deceniu, stau mărturie că în acel loc se petrece ceva.

Paraclisul ridicat în prejma ruinelor de la Bociuleşti, văzut prin fereastra altarului vechii biserici „Sfânta Paraschiva”, Podoleni, jud. Neamţ

Doi călugări de la Mânăstirea Bistriţa speră să refacă la Bociuleşti obştea monahală risipită cu aproape două secole în urmă.  Doamne-ajută-i!

Acces

Ruinele de la Bociuleşti sunt vizibile de pe drumul naţional DN 15 Piatra Neamţ – Bacău, la intrarea în comuna Podoleni, în versantul stâng al râului Bistriţa. Un drum lateral, care porneşte din dreptul podului peste canalul de aducţiune al râului Bistriţa şi urmează direcţia cursului de apă, face legătura cu situl arheologic „La ruine – Bociuleşti” după nici 200 m .

Drumul de acces, paralel cu canalul de aducţiune al r. Bistriţa, care face legătura între DN 15, Bacău-Piatra Neamţ, şi situl arheologic „La ruine – Bociuleşti”, comuna Podoleni

„Eminescu la Mânăstirea Văratec”, un eveniment dedicat refacerii casei în care poetul național a locuit la Văratec

Călător prin ținutul Neamțului (III): Mânăstirea Secu

Nucleu de credință și spiritualitate românească, cu o bogată tradiţie istorică şi culturală, Mânăstirea Secu este unul dintre cele mai cunoscute și vizitate așezăminte monahale din ținutul Neamțului.

Protejată de ziduri groase din piatră, întărite la colțuri cu turnuri de apărare, mânăstirea cu aspect de cetate, situată la 22 km vest de Târgu Neamț, pe valea pârâului Secu, constituie ctitoria boierului moldovean Nestor Ureche – tatăl cronicarului Grigore Ureche, Mare Vornic, judecător principal al tării și „mai marele curții domnești” sub domnia lui Ieremia Movilă (august 1595 – mai 1600 și septembrie 1600 – 10 iulie 1606).

Turnul de pe colțul de sud-vest al incintei (stânga), zidul de sud și turnul de sud-est (dreapta), Mânăstirea Secu

Ridicată în anul 1602, în decurs de patru luni – performanță neegalată de vreuna dintre ctitoriile lui Ștefan cel Mare, Mânăstirea Secu poartă hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătorit la data de 29 august.

Zidurile mânăstirii, având o înălțime maximă de 9 m și grosimea de 3 m, închid în incinta de formă dreptunghiulară, ale cărei laturi mari nu depășesc 100 m, Biserica Mare.

Biserica Mare a Mânăstirii Secu

Ieșind din zidurile incintei către exterior, turnuri de colț, destinate apărării edificiului, îndeplinesc, de mai bine de patru secole, și alte funcții necesare activității mânăstirii.

Turnul de sud-vest al incintei, cu rol în apărarea așezământului monahal

Etajul turnului de sud-est găzduiește Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în colțul de nord-est al incintei funcționează Paraclisul „Sfântul Nicolae”. Nivelurile superioare ale turnului de nord-vest („turnul Mitrofanei”) au fost amenajate ca locuință pentru familia ctitorului.

Turnul de sud-est (stânga) și Paraclisul „Sfântul Nicolae” (dreapta), văzute din exteriorul Mânăstirii Secu

Intrarea în incinta mânăstirii se face printr-o deschidere practicată la nivelul inferior al unui turn-clopotniță, amplasat pe latura de vest a zidurilor.

Intrarea în incinta Mânăstirii Secu se face pe la baza turnului-clopotniță

Zidurile incintei și turnurile de apărare ale Mânăstirii Secu au suferit intervenții și refaceri în perioada domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), precum și, două secole mai târziu, în perioada care a urmat incendiului devastator din 1821, provocat de turcii care au asediat mânăstirea, în confruntarea cu cetele eteriste.

Turnul-clopotniță al Mânăstirii Secu, amplasat pe latura de vest a zidurilor

Pe lângă Biserica Mare, cu hramul „Taierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului” și Paraclisul „Sfântul Nicolae”, complexul arhitectural al Mânastirii Secu cuprinde: stăreția, un muzeu de obiecte bisericești, chilii, clădiri anexe, precum și două arhondarice.

Chilii dispuse pe latura de nord a incintei Mânăstirii Secu

În afara zidurilor asezământului monahal, la nici 100 m spre est, se află Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (Biserica cimitirului), clădită pe locul celui mai vechi lăcaș de cult întemeiat în zonă, Schitul lui Zosima.

Biserica Mare

Exemplu de îmbinare armonioasă a stilurilor arhitecturale bisericești moldovenesc și muntenesc, caracteristice pentru secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea, Biserica Mare a Mânăstirii Secu se prezintă sub forma unei construcții impunătoare prin formă și dimensiuni, cu  fațade și turle laborios decorate.

Biserica Mare a Mânăstirii Secu

Pisania originală, scrisă în limba slavonă, se păstrează pe peretele sudic al bisericii, dedesubtul unei icoane, înfațișându-i pe Iisus Hristos, ca arhiereu sezând pe tron, pe Maica Domnului, înveșmântată asemenea unei împărătese bizantine, și pe Sfântul Ioan Botezătorul, îmbrăcat precum asceții din vechime. Realizată în stilul frescelor bizantine, icoana, denumită „Deisis”, datează din anul 1602.

Pictura exterioară originală se mai păstrează pe turla de deasupra altarului.

Turla de deasupra altarului păstrează pictura exterioară din secolul al XVII-lea

Un brâu alcătuit din două șiruri de cărămizi, dispuse sub formă de zimți, desparte fațadele lăcașului de cult într-un registru superior și unul inferior, având ca unic element comun arcaturile plate. Numărul arcadelor din registrul superior îl depășește de două ori pe cel al arcadelor registrului inferior.

Brâul alcătuit din două șiruri de cărămizi, dispuse sub formă de zimți, care delimitează registrele fațadelor Bisericii Mari, Mânăstirea Secu

Arcaturile plate constituie, totodată, elementul decorativ definitoriu pentru turlele cu opt fețe ale edificiului.

Arcaturile plate decorează fațadele și turlele Bisericii Mari a Mânăstirii Secu

Deși interiorul Bisericii Mari prezintă alcătuirea vechilor biserici moldovenești, cupolele pronaosului și naosului nu se mai sprijină pe cele patru arce în diagonală, potrivit stilului, ci pe arcurile masive, în consolă, ale pereților, împodobiți cu scene din viețile sfinților, reprezentări ale unor evenimente importante din viața Bisericii și chipuri de ierarhi.

Influențele arhitecturii bisericești muntenești se reflectă, de asemenea, în sistemul de boltire și sprijinire a turlelor cu baze octogonale.

Între pronaos şi naos este delimitată încăperea mormintelor, care adăpostește rămășițele pământești ale ctitorilor: Nestor Ureche şi Mitrofana Ureche, soţia acestuia.

Pictura interioară originală, datând din anul 1602, s-a păstrat deasupra ușii care face legătura dintre pronaos și naos, precum și la mormintele ctitorilor, unde pot fi admirate scene din Vechiul Testament, precum: „Sfânta Treime – Cina de la Stejarul Mamvri” și „Sânul Patriarhilor Avraam, Isaac și Iacob”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pictura interioară actuală, executată în ulei, în stilul specific Renașterii, cu influențe slavobizantine, datează din perioada 1849-1850. Aceasta înfățișează momente şi scene biblice, caracteristice iconografiei ortodoxe tradiţionale, cărora li se alătură, pe peretele vestic al pridvorului mic, portretele votive ale ctitorilor Nestor şi Mitrofana Ureche, precum şi cele ale voievodului Ieremia Movilă şi soţiei acestuia, Maria.

Într-o nişă săpată la exteriorul zidului sudic al bisericii se află mormântul Mitropolitului Varlaam al Moldovei, devenit, după canonizarea din anul 2007, Sfântul Ierarh Varlaam.

Podiumul amenajat lângă peretele sudic al Bisericii Mari a Mânăstirii Secu, cu ocazia hramului principal, sărbătorit la 29 august, nișa cu mormântul Sfântului Ierarh Varlaam și pisania în limba slavonă de sub icoana „Deisis”, datând din anul 1602

Osemintele acestuia sunt depuse într-o frumoasa raclă din argint și aur în Biserica Mare a Mânăstirii Secu.

Racla din argint și aur cu moaștele Sfântului Ierarh Varlaam, expusă pe data de 30 august, când se prăznuiește cel de al doilea hram al Mânăstirii Secu (prim plan) și pisania originală, păstrată pe peretele sudic al Bisericii Mari (stânga sus)

Dealungul celor patru secole de existenţă, Biserica Mare a Mănăstirii Secu a cunoscut numeroase transformări, determinate de evenimentele la care a luat parte.

În secolul al XVIII-lea, bisericii ridicate în 1602 i s-a adăugat un pridvor, apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un diaconicon, un proscomidiar, precum și un pridvoraș pe latura vestică.

Între anii 1812-1818, biserica a fost extinsă, prilej cu care s-a construit o a doua turlă.

În anul 1821, când Mânăstirea Secu a fost incendiată și distrusă în mare parte de flăcări, pe parcursul luptelor dintre revoluționarii eteriști și turci, Biserica Mare a așezământului a suferit importante daune.

O placă din marmură amintește peste timp de jertfa eteriștilor, conduși de Iordache Olimpiotul, care și-au pierdut viața pentru libertate în asediul de la Mânăstirea Secu

După trei decenii de la acest cumplit eveniment, pictura interioară a fost refăcută integral și a fost reînnoită catapeteasma.

În urma lucrărilor de restaurare, efectuate în anii ′70 și ′80 ai secolului al XX-lea, datorită cărora edificiul a căpătat înfățișarea actuală, pridvorașul și diaconiconul, adăugate ulterior construcției, au fost înlăturate.

Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“

În turnul situat pe colțul de sud-est al zidurilor Mânăstirii Secu a fost amenajat, după patru decenii de la ridicarea Bisericii Mari, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“.

Turnul de pe colțul de sud-est al incintei Mânăstirii Secu, în care este amenajat Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ (vedere din exterior)

Lăcașul, construit la inițiativa unuia dintre ucenicii Mitropolitului Varlaam al Moldovei, nu are pisanie proprie, dar păstrează pe zidul exterior inscripția cu stema Moldovei, aparținând bisericii cu hramul „Sfantul Nicolae“ din Cetatea Neamț, distruse din ordinul turcilor în 1718, pe timpul domniei lui Mihail Racoviță.

Inscripția cu stema Moldovei, aparținând bisericii cu hramul „Sfantul Nicolae“ din Cetatea Neamț, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Secu

Interiorul paraclisului, nedecorat cu picturi, impresionează doar prin frumusețea icoanelor catapetesmei, executate în stil renascentist, și a sculpturilor, suflate cu aur.

Asemeni celorlalte construcții ale Mânăstirii Secu, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ a suferit modificari dealungul celor aproape patru secole de existență.

Paraclisul „Sfântul Nicolae”

Construit în amintirea bisericii mari din Cetatea Neamț, după patru decenii de la dărâmarea acesteia, Paraclisul „Sfântul Nicolae”, situat în colțul de nord-est al incintei mânăstirii,  funcționează și în prezent pentru săvârșirea slujbelor religioase în perioada de iarnă, din luna noiembrie și până la Inviere.

Paraclisul „Sfântul Nicolae”, Mânăstirea Secu

Pe locul edificiului din lemn, datând din secolul al XVIII-lea, a fost ridicată, în 1823, o construcție, împărțită în: pridvor, pronaos, naos și altar, căreia i s-a adăugat pe parcurs,  vesmântăria.

Latura sudică a Paraclisului „Sfântul Nicolae”, Mânăstirea Secu

Pisania acestei ctitorii, se găsește pe peretele sudic al Paraclisului „Sfântul Nicolae”. Scrisă cu litere chirilice, pe o piatră calcaroasă, inscripția, deteriorată din cauza intemperiilor, este, din păcate, greu de descifrat.

Paraclisul a fost pictat în interior acum două decenii.

Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”

Biserica cimitirului Mânăstirii Secu, purtând hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, este clădită, în anul 1832, pe locul vechiului Schit al lui Zosima, distrus de incendiul din anul 1821.

Din biserica lui Zosima, cu o vechime ce depășește patru secole, se mai păstrează doar postamentul mesei din altar, aflat în fața actualului lăcaș de cult.

Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (Biserica cimitirului), Mânăstirea Secu

Pisania, scrisă în limba română, cu caractere chirilice, se află deasupra pridvorului.

Stilul arhitectural al Bisericii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” este cel moldovenesc, caracteristic secolului al XIX-lea.

Asemenea Paraclisului „Adormirea Maicii Domnului“, Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” nu este pictată în interior.

Catapeteasma, poleită aproape integral cu aur, provine de la Biserica Mare a mânăstirii. Sculptura și pictura acesteia, executate în stil renascentist, cu influențe bizantine, datează din anul 1740.

Biserica cimitirului Mânăstirii Secu este folosită în prezent pentru oficierea înmormântărilor și a parastaselor.

Colecția de obiecte bisericești

Înzestrată cu odoare și cărți, de o excepțională valoare istorică, asemenea tuturor mânăstirilor domnești din vremea voievodului Ieremia Movilă, ctitoria familiei Ureche, unde dealungul timpului au viețuit personalități de seamă ale culturii bisericești, printre care se numără: Mitropolitul Varlaam al Moldovei – canonizat începând cu anul 2007, Ioan de la Râşca, înscris în 2008 în rândul sfinţilor odată cu canonizarea mai multor sfinţi români din Moldova, și, nu în ultimul rând, Cuviosul Paisie Velicicovski, este astăzi posesoarea unei impresionante colecții de obiecte de cult  – veșminte, manuscrise, tipărituri, obiecte de metal.

Cele mai importante dintre piesele vechi ale colecției, datând din prima jumătate a secolului al XVII-lea, și anume: Epitrahilul Mitropolitului Varlaam, Sacosul Mitropolitului Varlaam și un Văl liturgic, dăruit mânăstirii de Mitrofana Ureche, se găsesc în prezent la Muzeul Național de Artă al României.

Una dintre piesele relativ noi ale colecției de obiecte bisericești, Mânăstirea Secu

Colecția de obiecte bisericești expuse la Mânăstirea Secu cuprinde numeroase piese vechi, de o inestimabilă valoare artistică, dintre care se remarcă: Aerul, dăruit mânăstirii de catre ctitori în anul 1608, seria de Evangheliare în manuscris, cea mai veche lucrare datând din perioada secolelor XIV-XV, Îndreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab), tipărită la Târgoviște în anul 1652 și Cazania de la 1643 a Mitropolitului Varlaam.

Odorul cel mai de preț al Mânăstirii Secu, Cipriota, Icoana Maicii Domnului, dăruită de domnitorul Vasile Lupu în anul 1647, ca semn al prețuirii pentru Mitropolitul Varlaam, credinciosul său sfătuitor, este păstrată astăzi în Biserica Mare, unde se află din anul 1876.

Credincioși sosiți la Mânăstirea Secu, pentru a asista la slujba oficiată cu prilejul hramului „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“

În zilele de 29 și 30 august, când Mănăstirea Secu își serbează hramul principal – „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“, și se săvârșește slujba de pomenire a sfinților români Ioan de la Râşca şi Secu şi Ierarh Varlaam, incinta așezământului monahal se umple de mii de credincioși.

Racla cu moaștele Sfântului Ierarh Varlaam, expuse lângă Biserica Mare la sărbătoarea celui de al doilea hram al Mânăstirii Secu

Acces

Mânăstirea Secu este situată în comuna Vânători, la 22 km vest de orașul Târgu Neamț.

Principala cale de acces o constituie șoseaua DN15B, Târgu Neamț-Poiana Largului, din care, după cca 17 km, se desprinde spre stânga drumul DJ157F. De aici până la mânăstire se mai parcurg cca 5 km.

Călător prin ținutul Neamțului (II): Cetatea Neamț

Ridicată pentru a servi drept avanpost în apărarea granițelor Moldovei medievale pe timpul domniei lui Petru I Mușat (1375-1391) și întărită să reziste atacurilor cu arme de foc sub domnia lui Ștefan cel Mare, când a cunoscut o perioadă de glorie, Cetatea Neamț stă mărturie evenimentelor istorice desfășurate mai bine de trei secole și jumătate pe teritoriul statului românesc de la est de Carpați, care integrează ținutul Neamțului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cetatea a făcut față asediului din 1476 impus de Mahomed al II-lea, după lupta de la Valea Albă – Războieni, și-a deschis porțile în fața oștilor lui Soliman Magnificul în 1538, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, și din nou, în anul 1600, în fața armatei lui Mihai Viteazu, a fost transformată în mânăstire de Vasile Lupu, pentru a contracara intențiile distructive ale turcilor, a rezistat asediului din 1691 al armatei polone conduse de generalul Ioan Sobieski, apărată de un grup mic de plăieși, pentru ca, după distrugerile ordonate în 1717 de Mihai Racoviță, să-și piardă definitiv însemnătatea de obiectiv strategic al țării.

Amplasată pe o stâncă din Dealul Cetății, aproape de vârful cel mai înalt al Muntelui Pleșu, Cetatea Neamț domină Valea Ozanei de la 480 m altitudine.

Valea Ozanei văzută de pe terasa de sud a Cetății Neamț

„Ca să te apropii nu e alt drum decât acela de înconjur, din dreapta, unde suirea a fost ușurată, de altfel, în timpul din urmă prin tăieturi. Nemărginita pădure neagră păzește împrejur, ocrotind spre valea prăpăstuită albe vite răzlețe. Cărarea e repede și presărată cu bolovani, plăci și aschii din osatura granitică a muntelui, care a dat și platoșa neînvinsă a cetății de sus“ („Note de călătorie“, Nicolae Iorga, 1918).

Singurul drum prin care se realizează accesul la cetate, amenajat din inițiativa domnitorului Mihail Sturdza la mijlocul secolului al XIX-lea și asfaltat complet în ultimele decenii, urcă și acum, șerpuit, prin pădurea umbroasă.

Latura de est a Cetății Neamț, apărată de bastioane, și o porțiune din podul de acces sprijinit pe piloni din piatră (vedere din drum)

Din drum, Cetatea Neamțului se dezvăluie sub forma unor ziduri masive din piatră cenușie, în care se pătrunde printr-o deschidere, apărată de bastioane semicirculare,  de pe un pod curbat, susținut de piloni înalți.

Până la intrarea pe pod, numeri 11 piloni din piatră, de formă prismatică, cu înălțimi de până la 30 m.

Podul de acces cu traseu curbiliniar, sprijinit pe 11 piloni din piatră, Cetatea Neamț (vedere din drum)

Orientarea podului în raport cu bastioanele, forma arcuită și lungimea apreciabilă a acestuia (80 m) aveau rolul de a diminua forța atacatorilor și de a întârzia pătrunderea în cetate.

Podul de acces în Cetatea Neamț și unul dintre bastioanele de pe latura de nord

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, porțiunea de pod cuprinsă între ultimul pilon și zidul bastionului se ridica noaptea, la fel ca și podul din fața porții de intrare deschise prin turnul de nord-est, pentru a împiedica accesul nepoftiților în interiorul cetății.

Intrarea prin turnul de nord-est, Cetatea Neamț

Intrarea principală, apărată cu cinci secole în urmă de porți duble, dispuse la intrarea și ieșirea din turnul de nord-est, te conduce într-o incintă mărginită pe toate cele patru laturi de ziduri groase din piatră, încadrând în colțuri alte trei turnuri de apărare.

Odată ajuns în curtea din interiorul cetății de piatră, amintirea faptelor petrecute odinioară aici, e imposibil să nu te tulbure. Cât adevăr reflectă spusele lui Alexandru Vlahuță și cât de actuale ți se par trăirile acestuia acum, după mai bine de un secol!

„Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!? Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici… inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji cari şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpuşneanu capul lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dârji în faţa lui Sobieţchi cei 19 plăieşi, luptând c-o oaste-ntreagă, preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcând pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate“(„România Pitorească“, Al. Vlahuță, 1901).

Latura vestică a cetății, turnul de nord-vest și fântâna din curtea interioară, Cetatea Neamț

În curtea de forma unui patrulater neregulat, a cărui laturi nu depășesc lungimea de 50 m, se găsește o fântână, datând din prima etapă de construcție a cetății, realizată în timpul domniei lui Petru I Mușat.

Aceasta a servit la alimentarea cu apă a cetății până în perioada războiului austro-turc (1717-1718), desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei, când, pentru ca cetatea să nu mai fie folosită drept adăpost austriecilor, domnitorul Mihai Racoviță „puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”.

Din curtea interioară se pătrunde în dependințele construite pe două niveluri în zidurile cetății, îndeplinind, în principal, funcțiile de: locuire, serviciu, depozitare și producție, dar nu numai. Acestea datează din perioada domniei lui Ștefan cel Mare.

Intrările spre dependințele de la nivelul superior al laturii estice (Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului)

Cele 21 de spații muzeale, amenajate pentru a ilustra mai bine de trei secole de existență a Cetății Neamț, reproduc printre altele: Camera domnițelor, Camera de taină, Camera Pârcălabului, Paraclisul, Sala armelor, Sala de sfat și judecată, Monetăria, Închisoarea, Neagra temniță, Camera de provizii, Sala de mese, ateliere și magazii.

Pe latura vestică a cetății, la nivelul superior, se găsesc Sala de sfat și judecată și Camera de taină, în timp ce la demisol poate fi admirată Sala armelor.

Camera de taină, Cetatea Neamț

Latura estică a cetății, delimitată de Turnul de nord-est, pe la parterul căruia se realizează intrarea în curtea interioră, și de Turnul de sud-est, cunoscut și ca Neagra temniță, adăpostește, la etaj, Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului, iar la nivelul inferior, Închisoarea, Monetăria, Camera de provizii și Bucătăria.

Catapeteasma din Paraclisul „Sf. Nicolae“, Cetatea Neamț

Sub terasa deschisă pe latura sudică a cetății, care face legătura între Neagra temniță și Turnul de sud-vest, se găsește Lapidariumul, destinat depozitării proviziilor.

Priveliștea care se deschide asupra văii Ozanei de pe terasa sudică a cetății este de o frumusețe puțin obișnuită, Cetatea Neamț

O poartă deschisă la mijlocul laturii nordice a cetății, cunoscută sub numele de Poarta mușatină, permite accesul în curtea exterioară, având lățimea de 20 m și  lungimea de 80 m.

Curtea exterioară, Cetatea Neamț

Fortul central al cetății, pe a cărui fundație s-au ridicat ziduri cu grosimea de 3 m și înălțimea de 12 m, consolidate la exterior de 18 contraforți de formă prismatică, datează din timpul domniei lui Petru I Mușat. În secolul al XV-lea, zidurile cetății au fost supraînălțate cu cca 7 m.

Curtea interioară a Cetății Neamț cu fântâna mușatină și Poarta mușatină          (vedere dinspre terasa sudică)

Întrucât la vremea aceea, accesul se făcea prin Poarta mușatină, loc pe unde cetatea putea fi ușor atacată, latura nordică a fost protejată printr-un șanț adânc, săpat în imediata vecinătate a zidurilor.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în partea de nord și nord-est a fortului mușatin s-a săpat un nou șanț de apărare, mai adânc și mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare, cu ziduri groase, a căror înălțime ajungea la 30 m.

Bastioanele semicirculare, ridicate în timpul lui Ștefan cel Mare, pentru a proteja latura nordică a Cetății Neamț

Tot din această perioadă datează podul arcuit, sprijinit pe 11 piloni din piatră.

Intrarea pe podul de acces, Cetatea Neamț

La construcția pilonilor și contraforților s-au utilizat blocuri de piatră provenite din carierele de la Domesnic și Gura Secului, în timp ce pentru elevația și umplutura zidurilor a fost folosită piatră de râu din zonă.

Pilonii de formă prismatică ai podului de acces în cetate sunt construiți din piatră de râu, Cetatea Neamț

Incendiată în repetate rânduri și refăcută de tot atâtea ori în decursul a două secole, timp în care a deținut un rol important în politica statului moldovean, Cetatea Neamț a intrat începând cu deceniul al treilea al secolului al XVIII-lea într-un proces de degradare, care a continuat până la jumătatea secolului al XX-lea.

Primele măsuri de protecție a ruinelor fostei cetăți sunt luate după anul 1834, în urma protestelor unor scriitori indignați de lipsa de grijă a societății față de relicvele istorice ale țării.

Devenite odată cu trecerea timpului un simbol al iubirii de țară, ruinele Cetății Neamț, sunt menționate în operele multor scriitori români de prestigiu, printre care se numără: Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu.

Deși Cetatea Neamț devine monument istoric în anul 1866, lucrări de reconsolidare, menite să o conserve, sunt efectuate începând cu un secol mai târziu, în perioada 1968-1972, și apoi după anul 1992.

Închisă pentru public între anii 2007-2009, când a fost supusă unor importante lucrări de reabilitare și restructurare, vechea cetate nemțeană funcționează în prezent sub numele de „Muzeul Cetatea Neamț“.

Reprezentativă, deopotrivă, pentru sistemul defensiv al Moldovei medievale și pentru istoria zbuciumată a acestor locuri, cu care și-a împletit existența timp de aproape patru secole, Cetatea Neamț constituie unul dintre obiectivele turistice de interes național, pe care orice român se cuvine să-l viziteze măcar o dată în viață.

Acces

Cetatea Neamț este situată în imediata apropiere a orașului Târgu Neamț și la 46 km nord de municipiul Piatra Neamț.

Taxa de vizitare a muzeului, deschis zilnic între orele 9.00 – 19.00, este de 5 lei pentru adulți și de 3 lei pentru elevi, studenți și preșcolari.

Călător prin ținutul Neamțului (I): Mânăstirea Văratec

Tărâm de legendă, istorie, cultură și spiritualitate, căruia natura, nedomesticită pe de-a întregul, i-a indus în decursul secolelor valențe estetice de o tulburătoare expresivitate, ținutul Neamțului cucerește și copleșește, fără excepție, orice vizitator.

Ceahlăul, muntele sacru, iubit de Sadoveanu, „codrii de aramă“ și „codrii de argint“, pădurile de goruni și mesteceni prin care și-a purtat pașii Eminescu, Cetatea Neamț, Cheile Bicazului, lacul Izvorul Muntelui, vechile așezăminte monahale Neamț, Agapia, Văratec, Secu, Sihăstria, Bistrița, Horaița și, nu în ultimul rând, casele memoriale aparținând scriitorilor Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș și Veronica Micle, sunt doar o parte dintre comorile acestui colț de rai, care, neîndoielnic, merită descoperite pe îndelete.

Mânăstirea Văratec

Amplasată într-un decor ce îmbie, deopotrivă, la visare și la reculegere, între Filiorul – dealul rotund ca un arici, purtând în spate stejari bătrâni în loc de ace, la nord, culmea acoperită cu brazi a Dealului Mare, la vest, și colinele scunde cu fânețe, pășuni și semănături din sud, Mânăstirea Văratec se înfățișează vizitatorului de o manieră cu totul aparte față de așezămintele de călugări din ținutul Neamțului, înconjurate de ziduri de apărare masive.

La Văratec, ca și la Agapia, viețuitoarele statornicite în jurul lăcașelor de cult înălțate pe aceste locuri în secolele trecute, și-au găsit adăpost în case ridicate în stilul țărănesc, caracteristic zonei și vremii, care conferă așezării aspectul de sat mânăstiresc.

Grădinițe de trandafiri împresoară casele monahiilor, ca în vremea lui Mihail Sadoveanu

La Văratec, maicile merg „împreună la biserică și la unele treburi, dar trăiesc în obști mici, în case de câte 3-4, își câștigă singure existența și ascultă, în interior, de o bătrână a casei. Bătrâna, la rândul ei, ascultă de stareța mânăstirii. Aceasta le dă celor din casă o anumită libertate față de stareță“.

Satul mânăstiresc Văratec amintește de satele moldovenești din secolul trecut

Viața în satul mânăstiresc se desfășoară după reguli stricte, statornicite într-un „așezământ“ – act normativ cuprinzând 30 de „ponturi“, aprobat din anul 1843.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Satul de maici este traversat de ulițe strâmte și poteci, în lungul cărora, de după gardurile străjuite de pomi roditori și tufe înalte de zmeur, se înghesuie una într-alta câteva sute de case cu cerdac și fațade albe, îngropate în flori din toate soiurile și culorile pământului.

Case cu cerdac din satul mânăstiresc Văratec

După cum era descris la jumătatea secolului al XIX-lea de Wilhelm de Kotzebue, consul în acea perioadă la Iași, exceptând lipsa acută a spațiului de construit, Văratecul de astăzi nu diferă prea mult de cel de atunci.

„Casele și căsuțele umbrite de copaci bătrâni erau împrăștiate fără nici o regulă; câte unele se rătăciseră până la marginile pădurii și ferestrele lor luceau ca aurul în razele soarelui ce apunea. Garduri de lemn, de felurite chipuri, despărțeau grădinile unele de altele; totul se arăta curat și bine ținut și înfățișa icoana unei vieți regulate, dusă de o numeroasă și pașnică colonie“.

Casă cu grădiniță de flori, grădină de legume și pomi roditori din incinta mânăstirii Văratec

Odată ajuns la Văratec, doar împrejmuirea ca de cetate din jurul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, deși lipsită de monumentalitatea zidurilor mânăstirilor Neamț, Secu, Râșca sau Bistrița, liniștea, arareori tulburată de vreo necuvântătoare, precum și veșmintele cernite, zărite cu totul întâmplător pe ulițele pustii, trădează faptul că nu te afli într-un sat ca oricare altul din Moldova.

Ulițele pustii ale satului de maici de la Văratec

„Maici, unele bătrâne, cu fețele liniștite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător ca orice femei curioase, trec drumul. (…) Sunetul clopotului se împrăștie dulce la sfârșitul liniștit al zilei. Apoi contenește. Și peste sat se întinde tăcerea mai mare, și peste sat, și-n muntele încărcat de brazi sumbri care se ridică drept deasupra bisericii în roșața asfințitului“(Mihail Sadoveanu, „Oameni și locuri“, 1908).

Prima ca vechime dintre bisericile ridicate în decursul timpului pe teritoriul Mânăstirii Văratec este biserica „Adormirea Maicii Domnului“.

Intrarea în incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Pătrunzând prin poarta boltită deschisă în turnul clopotniței, flancat de un zid ca de cetate, te trezești deodată într-o incintă, inundată de verdeață și flori, în mijlocul căreia se înalță albă și zveltă biserica mare a mânăstirii.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

În umbra edificiului, nu departe de statuia din bronz a Domniței Safta Brâncoveanu – pomenită printre ctitorii bisericii, un bazin cu apă, vegheat de un înger din marmură, marchează locul pe care s-a aflat altarul primului lăcaș bisericesc ridicat din lemn, în anul 1785, prin strădania maicii Olimpiada.

Îngerul cu cruce, simbolul vieții monahale, amplasat în curtea bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Statuia Domniței Safta Brâncoveanu, realizată în bronz de Ion Jalea (1935)

Incinta, ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinde stăreția veche, stăreția nouă, muzeul, biblioteca, trapeza, chilii și diferite anexe mânăstirești.

„Casa oficială“ a Mânăstirii Văratec

Turnul clopotniței de pe latura de răsărit a incintei adăpostește, într-o încăpere de deasupra gangului, un paraclis cu hramul „Sf. Nicolae“, de fapt cea de a treia biserică ca vechime a mânăstirii. Paraclisul „Sf. Nicolae“ pare să fi luat ființă în perioada 1840-1850, dacă nu chiar mai devreme. Distrus de incendiul din 1900, paraclisul a fost refăcut între anii 1903 și 1909.

Clopotnița, Mânăstirea Văratec (vedere din incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“)

Biserica din piatră și cărămidă a fost înălțată în perioada 1808-1812, urmând ca după incendiul devastator din 1900, când acoperișul a ars împreună cu clădirile din incintă, să fie reconstruită.

Chilia monahiei Nazaria Niță, prima stareță licențiată în Teologie a Mânăstirii Văratec (1973-1995

Biserica mare de la mânăstirea Văratec păstrează multe caractere din vechea arhitectură moldovenească, îmbinate cu caractere noi datorate influențelor survenite începând cu finele secolului al XVIII-lea și până la momentul construirii edificiului de cult.

Exceptând brâul de ocnițe oarbe de sub strașină, cele trei contraforturi scunde care sprijină edificiul și soclul care se constituie într-un altfel de brâu la baza construcției, exteriorul este lipsit de decorațiuni.

Exteriorul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Doar turlele gemene, ridicate pe tambururi poligonale înalte, cu ferestruicile alungite deschise în corpurile lor cilindrice și acoperișurile de forma unor clopote mai îndulcesc puțin austeritatea monumentului.

Lângă zidul bisericii, se găsesc mormintele celor mai vrednice de aducere aminte monahii de la Văratec, printre care: Eufrosina Lazu, Evghenia Negri, Ecaterina Balș și Veniamina Hermeziu.

Pietre tombale ale starețelor mânăstirii Văratec

În ceea ce privește interiorul, acesta impresionează prin catapeteasma impunătoare, realizată în anul 1816, odată cu prima pictură pictură murală a bisericii. Aceasta este sculptată în lemn de tisă și suflată cu aur.

Interior din biserica mare a Mânăstirii Văratec

Pictura bisericii a fost finalizată după un sfert de secol, pentru ca apoi să fie refăcută în întregime în ulei, în anul 1882 de pictorii T.Ioan și D. Iliescu. Spre sfârșitul anilor ′60, pictura a fost spălată, pentru a scoate la lumină prospețimea culorilor.

Muzeul mânăstirii, care funcționează de acum cinci decenii, găzduiește o vastă colecție de artă veche bisericească, reprezentând o largă paletă a creației artistice: pictură, sculptură, broderie, metaloplastie, țesături, cele mai valoroase exponate datând din secolul al XV-lea.

Muzeul Mânăstirii Văratec

Pe lângă aceste exponate, muzeul adăpostește o bibliotecă, cuprinzând cărți vechi și manuscrise.

Credincioși sosiți din toate colțurile țării pentru a asista la slujba din biserica mare, Mânăstirea Văratec

Prin stânga incintei care adăpostește biserica „Adormirea Maicii Domnului“, un drum urcă spre sud-est cca 150 m până să ajungă la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“. Biserica din lemn, ridicată în anul 1817, în fostul cimitir al mânăstirii, a fost reclădită din piatră 27 de ani mai târziu.

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

În curtea lăcașului, ale cărui turle cenușii, învelite în tablă, se zăresc de departe, se află din august 1889 mormântul poetei Veronica Micle.

Mormântul Veronicăi Micle, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

De la incinta bisericii mari, un alt drum urcă cca 400 m spre sud-vest, printre case cu cerdacuri înflorate și pervazurile vopsite în culoarea cerului senin, spre cimitirul monahiilor, aflat într-o poiană.

Cimitirul monahiilor, situat în spatele bisericii „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

În fața cimitirului actual al mânăstirii se găsește o altă biserică, purtând hramul „Schimbarea la față“, ridicată în perioada 1846-1847, „prin osârdia și osteneala sfinții sale maica Eufrosina Lazu, starița sf. Mon. Varaticul și s-au sfințit la 1847 noemvri 27“.

Biserica „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

Deși asemănător cu biserica „Adormirea Maicii Domnului“, ca aspect exterior, plan și compartimentare, lăcașul din apropierea cimitirului nu posedă dimensiunile și monumentalitatea bisericii mari a mânăstirii.

Biserica este împodobită la interior cu picturi în frescă.

Odată cu ridicarea sfântului lăcaș, s-a construit un turn cu clopotniță, care adăpostește un clopot datând din anul 1838, destinat uneia din celelalte două biserici ale mânăstirii, precum și unul din anul 1851.

Printre ctitorii bisericii „Schimbarea la față“ se numără Mihail Sturza, domn al Moldovei între anii 1834 și 1849, și soția sa, Smaranda.

Izolată de restul caselor din satul mânăstiresc, în poiana din spatele cimitirului monahiilor, se află o casă bătrânescă, înconjurată de pomi roditori. Aici a locuit genialul poet, jurnalist și gânditor Mihai Eminescu între anii 1874 și 1889.

Casa Eminescu de la Mânăstirea Văratec, în care poetul neamului a locuit între anii 1874 și 1889

„Lăcaș benefic poetului pentru creație și, multă vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc“, Casa Eminescu, lăsată de multă vreme în părăsire, se află într-o avansată stare de degradare.

Romantismul pregnant, imprimat de farmecul neobișnuit al locului din proximitatea pădurii, liniștea și, fără îndoială, prezența copleșitoare a divinității, au făcut ca Văratecul să constituie timp de un secol și jumătate, nu doar un loc preferat pentru relaxare, dar și un nesecat izvor de inspirație, pentru mulți dintre scriitorii români de valoare.

Turlele albe și zvelte ale bisericii mari a Mânăstirii Văratec, văzute din exteriorul incintei

Alături de Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, Mihai Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Garabet Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, George Topârceanu, Calistrat Hogaș, Alecu Russo, Otilia Cazimir, George Lesnea, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, la Văratec au poposit multe veri de-a rândul, Bartolomeu Valeriu Anania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Constantin Ciopraga, Grigore Ilisei și mulți alții.

În ceea ce privește urmele șederii lui  Mihai Eminescu la mânăstirea Văratec, dacă prezența Veronicăi Micle este concretă prin monumentul funerar de lângă biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, poetul există, cel puțin deocamdată, doar prin memoria maicilor bătrâne, demult dispărute.

„Nu încape nici o îndoială că, în afară de biserica cea mare, cercetată de pelerini pentru nevoile lor sufletești, și alături de frumosul muzeu, bogat în obiecte de artă religioasă, crucea de calcar, străjuită de un înger înlăcrimat, (mormântul Veronicăi Micle) e punctul cel mai căutat de curiozitatea și admirația miilor de călători ce se perindă zilnic prin vatra mânăstirii“ (Fragment din Văratecul și literatura, „Mânăstirea Văratec“, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1986).

Acces

Mânăstirea Văratec este situată în comuna Agapia, la 12 km de Târgu Neamț și la 40 km de Piatra Neamț.

Dinspre Piatra Neamț, accesul la mânăstirea Văratec se face din drumul național DN 15C, care leagă orașele Piatra Neamț și Târgu Neamț, din care, după 36 km se virează la stânga, pe un drum asfaltat, care duce direct la mânăstire (4 km).