Arhive lunare: Februarie 2011

Călător prin ținutul Neamțului (II): Cetatea Neamț

Ridicată pentru a servi drept avanpost în apărarea granițelor Moldovei medievale pe timpul domniei lui Petru I Mușat (1375-1391) și întărită să reziste atacurilor cu arme de foc sub domnia lui Ștefan cel Mare, când a cunoscut o perioadă de glorie, Cetatea Neamț stă mărturie evenimentelor istorice desfășurate mai bine de trei secole și jumătate pe teritoriul statului românesc de la est de Carpați, care integrează ținutul Neamțului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cetatea a făcut față asediului din 1476 impus de Mahomed al II-lea, după lupta de la Valea Albă – Războieni, și-a deschis porțile în fața oștilor lui Soliman Magnificul în 1538, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, și din nou, în anul 1600, în fața armatei lui Mihai Viteazu, a fost transformată în mânăstire de Vasile Lupu, pentru a contracara intențiile distructive ale turcilor, a rezistat asediului din 1691 al armatei polone conduse de generalul Ioan Sobieski, apărată de un grup mic de plăieși, pentru ca, după distrugerile ordonate în 1717 de Mihai Racoviță, să-și piardă definitiv însemnătatea de obiectiv strategic al țării.

Amplasată pe o stâncă din Dealul Cetății, aproape de vârful cel mai înalt al Muntelui Pleșu, Cetatea Neamț domină Valea Ozanei de la 480 m altitudine.

Valea Ozanei văzută de pe terasa de sud a Cetății Neamț

„Ca să te apropii nu e alt drum decât acela de înconjur, din dreapta, unde suirea a fost ușurată, de altfel, în timpul din urmă prin tăieturi. Nemărginita pădure neagră păzește împrejur, ocrotind spre valea prăpăstuită albe vite răzlețe. Cărarea e repede și presărată cu bolovani, plăci și aschii din osatura granitică a muntelui, care a dat și platoșa neînvinsă a cetății de sus“ („Note de călătorie“, Nicolae Iorga, 1918).

Singurul drum prin care se realizează accesul la cetate, amenajat din inițiativa domnitorului Mihail Sturdza la mijlocul secolului al XIX-lea și asfaltat complet în ultimele decenii, urcă și acum, șerpuit, prin pădurea umbroasă.

Latura de est a Cetății Neamț, apărată de bastioane, și o porțiune din podul de acces sprijinit pe piloni din piatră (vedere din drum)

Din drum, Cetatea Neamțului se dezvăluie sub forma unor ziduri masive din piatră cenușie, în care se pătrunde printr-o deschidere, apărată de bastioane semicirculare,  de pe un pod curbat, susținut de piloni înalți.

Până la intrarea pe pod, numeri 11 piloni din piatră, de formă prismatică, cu înălțimi de până la 30 m.

Podul de acces cu traseu curbiliniar, sprijinit pe 11 piloni din piatră, Cetatea Neamț (vedere din drum)

Orientarea podului în raport cu bastioanele, forma arcuită și lungimea apreciabilă a acestuia (80 m) aveau rolul de a diminua forța atacatorilor și de a întârzia pătrunderea în cetate.

Podul de acces în Cetatea Neamț și unul dintre bastioanele de pe latura de nord

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, porțiunea de pod cuprinsă între ultimul pilon și zidul bastionului se ridica noaptea, la fel ca și podul din fața porții de intrare deschise prin turnul de nord-est, pentru a împiedica accesul nepoftiților în interiorul cetății.

Intrarea prin turnul de nord-est, Cetatea Neamț

Intrarea principală, apărată cu cinci secole în urmă de porți duble, dispuse la intrarea și ieșirea din turnul de nord-est, te conduce într-o incintă mărginită pe toate cele patru laturi de ziduri groase din piatră, încadrând în colțuri alte trei turnuri de apărare.

Odată ajuns în curtea din interiorul cetății de piatră, amintirea faptelor petrecute odinioară aici, e imposibil să nu te tulbure. Cât adevăr reflectă spusele lui Alexandru Vlahuță și cât de actuale ți se par trăirile acestuia acum, după mai bine de un secol!

„Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!? Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici… inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji cari şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpuşneanu capul lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dârji în faţa lui Sobieţchi cei 19 plăieşi, luptând c-o oaste-ntreagă, preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcând pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate“(„România Pitorească“, Al. Vlahuță, 1901).

Latura vestică a cetății, turnul de nord-vest și fântâna din curtea interioară, Cetatea Neamț

În curtea de forma unui patrulater neregulat, a cărui laturi nu depășesc lungimea de 50 m, se găsește o fântână, datând din prima etapă de construcție a cetății, realizată în timpul domniei lui Petru I Mușat.

Aceasta a servit la alimentarea cu apă a cetății până în perioada războiului austro-turc (1717-1718), desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei, când, pentru ca cetatea să nu mai fie folosită drept adăpost austriecilor, domnitorul Mihai Racoviță „puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”.

Din curtea interioară se pătrunde în dependințele construite pe două niveluri în zidurile cetății, îndeplinind, în principal, funcțiile de: locuire, serviciu, depozitare și producție, dar nu numai. Acestea datează din perioada domniei lui Ștefan cel Mare.

Intrările spre dependințele de la nivelul superior al laturii estice (Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului)

Cele 21 de spații muzeale, amenajate pentru a ilustra mai bine de trei secole de existență a Cetății Neamț, reproduc printre altele: Camera domnițelor, Camera de taină, Camera Pârcălabului, Paraclisul, Sala armelor, Sala de sfat și judecată, Monetăria, Închisoarea, Neagra temniță, Camera de provizii, Sala de mese, ateliere și magazii.

Pe latura vestică a cetății, la nivelul superior, se găsesc Sala de sfat și judecată și Camera de taină, în timp ce la demisol poate fi admirată Sala armelor.

Camera de taină, Cetatea Neamț

Latura estică a cetății, delimitată de Turnul de nord-est, pe la parterul căruia se realizează intrarea în curtea interioră, și de Turnul de sud-est, cunoscut și ca Neagra temniță, adăpostește, la etaj, Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului, iar la nivelul inferior, Închisoarea, Monetăria, Camera de provizii și Bucătăria.

Catapeteasma din Paraclisul „Sf. Nicolae“, Cetatea Neamț

Sub terasa deschisă pe latura sudică a cetății, care face legătura între Neagra temniță și Turnul de sud-vest, se găsește Lapidariumul, destinat depozitării proviziilor.

Priveliștea care se deschide asupra văii Ozanei de pe terasa sudică a cetății este de o frumusețe puțin obișnuită, Cetatea Neamț

O poartă deschisă la mijlocul laturii nordice a cetății, cunoscută sub numele de Poarta mușatină, permite accesul în curtea exterioară, având lățimea de 20 m și  lungimea de 80 m.

Curtea exterioară, Cetatea Neamț

Fortul central al cetății, pe a cărui fundație s-au ridicat ziduri cu grosimea de 3 m și înălțimea de 12 m, consolidate la exterior de 18 contraforți de formă prismatică, datează din timpul domniei lui Petru I Mușat. În secolul al XV-lea, zidurile cetății au fost supraînălțate cu cca 7 m.

Curtea interioară a Cetății Neamț cu fântâna mușatină și Poarta mușatină          (vedere dinspre terasa sudică)

Întrucât la vremea aceea, accesul se făcea prin Poarta mușatină, loc pe unde cetatea putea fi ușor atacată, latura nordică a fost protejată printr-un șanț adânc, săpat în imediata vecinătate a zidurilor.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în partea de nord și nord-est a fortului mușatin s-a săpat un nou șanț de apărare, mai adânc și mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare, cu ziduri groase, a căror înălțime ajungea la 30 m.

Bastioanele semicirculare, ridicate în timpul lui Ștefan cel Mare, pentru a proteja latura nordică a Cetății Neamț

Tot din această perioadă datează podul arcuit, sprijinit pe 11 piloni din piatră.

Intrarea pe podul de acces, Cetatea Neamț

La construcția pilonilor și contraforților s-au utilizat blocuri de piatră provenite din carierele de la Domesnic și Gura Secului, în timp ce pentru elevația și umplutura zidurilor a fost folosită piatră de râu din zonă.

Pilonii de formă prismatică ai podului de acces în cetate sunt construiți din piatră de râu, Cetatea Neamț

Incendiată în repetate rânduri și refăcută de tot atâtea ori în decursul a două secole, timp în care a deținut un rol important în politica statului moldovean, Cetatea Neamț a intrat începând cu deceniul al treilea al secolului al XVIII-lea într-un proces de degradare, care a continuat până la jumătatea secolului al XX-lea.

Primele măsuri de protecție a ruinelor fostei cetăți sunt luate după anul 1834, în urma protestelor unor scriitori indignați de lipsa de grijă a societății față de relicvele istorice ale țării.

Devenite odată cu trecerea timpului un simbol al iubirii de țară, ruinele Cetății Neamț, sunt menționate în operele multor scriitori români de prestigiu, printre care se numără: Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu.

Deși Cetatea Neamț devine monument istoric în anul 1866, lucrări de reconsolidare, menite să o conserve, sunt efectuate începând cu un secol mai târziu, în perioada 1968-1972, și apoi după anul 1992.

Închisă pentru public între anii 2007-2009, când a fost supusă unor importante lucrări de reabilitare și restructurare, vechea cetate nemțeană funcționează în prezent sub numele de „Muzeul Cetatea Neamț“.

Reprezentativă, deopotrivă, pentru sistemul defensiv al Moldovei medievale și pentru istoria zbuciumată a acestor locuri, cu care și-a împletit existența timp de aproape patru secole, Cetatea Neamț constituie unul dintre obiectivele turistice de interes național, pe care orice român se cuvine să-l viziteze măcar o dată în viață.

Acces

Cetatea Neamț este situată în imediata apropiere a orașului Târgu Neamț și la 46 km nord de municipiul Piatra Neamț.

Taxa de vizitare a muzeului, deschis zilnic între orele 9.00 – 19.00, este de 5 lei pentru adulți și de 3 lei pentru elevi, studenți și preșcolari.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Cetăți, Călătorii, Destinații de weekend, Ținutul Neamțului, Moldova, Monumente istorice, Muzee, România, Vacanţe

Călător prin ținutul Neamțului (I): Mânăstirea Văratec

Tărâm de legendă, istorie, cultură și spiritualitate, căruia natura, nedomesticită pe de-a întregul, i-a indus în decursul secolelor valențe estetice de o tulburătoare expresivitate, ținutul Neamțului cucerește și copleșește, fără excepție, orice vizitator.


Ceahlăul, muntele sacru, iubit de Sadoveanu, „codrii de aramă“ și „codrii de argint“, pădurile de goruni și mesteceni prin care și-a purtat pașii Eminescu, Cetatea Neamț, Cheile Bicazului, lacul Izvorul Muntelui, vechile așezăminte monahale Neamț, Agapia, Văratec, Secu, Sihăstria, Bistrița, Horaița și, nu în ultimul rând, casele memoriale aparținând scriitorilor Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș și Veronica Micle, sunt doar o parte dintre comorile acestui colț de rai, care, neîndoielnic, merită descoperite pe îndelete.

Mânăstirea Văratec

Amplasată într-un decor ce îmbie, deopotrivă, la visare și la reculegere, între Filiorul – dealul rotund ca un arici, purtând în spate stejari bătrâni în loc de ace, la nord, culmea acoperită cu brazi a Dealului Mare, la vest, și colinele scunde cu fânețe, pășuni și semănături din sud, Mânăstirea Văratec se înfățișează vizitatorului de o manieră cu totul aparte față de așezămintele de călugări din ținutul Neamțului, înconjurate de ziduri de apărare masive.

La Văratec, ca și la Agapia, viețuitoarele statornicite în jurul lăcașelor de cult înălțate pe aceste locuri în secolele trecute, și-au găsit adăpost în case ridicate în stilul țărănesc, caracteristic zonei și vremii, care conferă așezării aspectul de sat mânăstiresc.

Grădinițe de trandafiri împresoară casele monahiilor, ca în vremea lui Mihail Sadoveanu

La Văratec, maicile merg „împreună la biserică și la unele treburi, dar trăiesc în obști mici, în case de câte 3-4, își câștigă singure existența și ascultă, în interior, de o bătrână a casei. Bătrâna, la rândul ei, ascultă de stareța mânăstirii. Aceasta le dă celor din casă o anumită libertate față de stareță“.

Satul mânăstiresc Văratec amintește de satele moldovenești din secolul trecut

Viața în satul mânăstiresc se desfășoară după reguli stricte, statornicite într-un „așezământ“ – act normativ cuprinzând 30 de „ponturi“, aprobat din anul 1843.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Satul de maici este traversat de ulițe strâmte și poteci, în lungul cărora, de după gardurile străjuite de pomi roditori și tufe înalte de zmeur, se înghesuie una într-alta câteva sute de case cu cerdac și fațade albe, îngropate în flori din toate soiurile și culorile pământului.

Case cu cerdac din satul mânăstiresc Văratec

După cum era descris la jumătatea secolului al XIX-lea de Wilhelm de Kotzebue, consul în acea perioadă la Iași, exceptând lipsa acută a spațiului de construit, Văratecul de astăzi nu diferă prea mult de cel de atunci.

„Casele și căsuțele umbrite de copaci bătrâni erau împrăștiate fără nici o regulă; câte unele se rătăciseră până la marginile pădurii și ferestrele lor luceau ca aurul în razele soarelui ce apunea. Garduri de lemn, de felurite chipuri, despărțeau grădinile unele de altele; totul se arăta curat și bine ținut și înfățișa icoana unei vieți regulate, dusă de o numeroasă și pașnică colonie“.

Casă cu grădiniță de flori, grădină de legume și pomi roditori din incinta mânăstirii Văratec

Odată ajuns la Văratec, doar împrejmuirea ca de cetate din jurul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, deși lipsită de monumentalitatea zidurilor mânăstirilor Neamț, Secu, Râșca sau Bistrița, liniștea, arareori tulburată de vreo necuvântătoare, precum și veșmintele cernite, zărite cu totul întâmplător pe ulițele pustii, trădează faptul că nu te afli într-un sat ca oricare altul din Moldova.

Ulițele pustii ale satului de maici de la Văratec

„Maici, unele bătrâne, cu fețele liniștite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător ca orice femei curioase, trec drumul. (…) Sunetul clopotului se împrăștie dulce la sfârșitul liniștit al zilei. Apoi contenește. Și peste sat se întinde tăcerea mai mare, și peste sat, și-n muntele încărcat de brazi sumbri care se ridică drept deasupra bisericii în roșața asfințitului“(Mihail Sadoveanu, „Oameni și locuri“, 1908).

Prima ca vechime dintre bisericile ridicate în decursul timpului pe teritoriul Mânăstirii Văratec este biserica „Adormirea Maicii Domnului“.

Intrarea în incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Pătrunzând prin poarta boltită deschisă în turnul clopotniței, flancat de un zid ca de cetate, te trezești deodată într-o incintă, inundată de verdeață și flori, în mijlocul căreia se înalță albă și zveltă biserica mare a mânăstirii.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

În umbra edificiului, nu departe de statuia din bronz a Domniței Safta Brâncoveanu – pomenită printre ctitorii bisericii, un bazin cu apă, vegheat de un înger din marmură, marchează locul pe care s-a aflat altarul primului lăcaș bisericesc ridicat din lemn, în anul 1785, prin strădania maicii Olimpiada.

Îngerul cu cruce, simbolul vieții monahale, amplasat în curtea bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Statuia Domniței Safta Brâncoveanu, realizată în bronz de Ion Jalea (1935)

Incinta, ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinde stăreția veche, stăreția nouă, muzeul, biblioteca, trapeza, chilii și diferite anexe mânăstirești.

„Casa oficială“ a Mânăstirii Văratec

Turnul clopotniței de pe latura de răsărit a incintei adăpostește, într-o încăpere de deasupra gangului, un paraclis cu hramul „Sf. Nicolae“, de fapt cea de a treia biserică ca vechime a mânăstirii. Paraclisul „Sf. Nicolae“ pare să fi luat ființă în perioada 1840-1850, dacă nu chiar mai devreme. Distrus de incendiul din 1900, paraclisul a fost refăcut între anii 1903 și 1909.

Clopotnița, Mânăstirea Văratec (vedere din incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“)

Biserica din piatră și cărămidă a fost înălțată în perioada 1808-1812, urmând ca după incendiul devastator din 1900, când acoperișul a ars împreună cu clădirile din incintă, să fie reconstruită.

Chilia monahiei Nazaria Niță, prima stareță licențiată în Teologie a Mânăstirii Văratec (1973-1995

Biserica mare de la mânăstirea Văratec păstrează multe caractere din vechea arhitectură moldovenească, îmbinate cu caractere noi datorate influențelor survenite începând cu finele secolului al XVIII-lea și până la momentul construirii edificiului de cult.

Exceptând brâul de ocnițe oarbe de sub strașină, cele trei contraforturi scunde care sprijină edificiul și soclul care se constituie într-un altfel de brâu la baza construcției, exteriorul este lipsit de decorațiuni.

Exteriorul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Doar turlele gemene, ridicate pe tambururi poligonale înalte, cu ferestruicile alungite deschise în corpurile lor cilindrice și acoperișurile de forma unor clopote mai îndulcesc puțin austeritatea monumentului.

Lângă zidul bisericii, se găsesc mormintele celor mai vrednice de aducere aminte monahii de la Văratec, printre care: Eufrosina Lazu, Evghenia Negri, Ecaterina Balș și Veniamina Hermeziu.

Pietre tombale ale starețelor mânăstirii Văratec

În ceea ce privește interiorul, acesta impresionează prin catapeteasma impunătoare, realizată în anul 1816, odată cu prima pictură pictură murală a bisericii. Aceasta este sculptată în lemn de tisă și suflată cu aur.

Interior din biserica mare a Mânăstirii Văratec

Pictura bisericii a fost finalizată după un sfert de secol, pentru ca apoi să fie refăcută în întregime în ulei, în anul 1882 de pictorii T.Ioan și D. Iliescu. Spre sfârșitul anilor ′60, pictura a fost spălată, pentru a scoate la lumină prospețimea culorilor.

Muzeul mânăstirii, care funcționează de acum cinci decenii, găzduiește o vastă colecție de artă veche bisericească, reprezentând o largă paletă a creației artistice: pictură, sculptură, broderie, metaloplastie, țesături, cele mai valoroase exponate datând din secolul al XV-lea.

Muzeul Mânăstirii Văratec

Pe lângă aceste exponate, muzeul adăpostește o bibliotecă, cuprinzând cărți vechi și manuscrise.

Credincioși sosiți din toate colțurile țării pentru a asista la slujba din biserica mare, Mânăstirea Văratec

Prin stânga incintei care adăpostește biserica „Adormirea Maicii Domnului“, un drum urcă spre sud-est cca 150 m până să ajungă la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“. Biserica din lemn, ridicată în anul 1817, în fostul cimitir al mânăstirii, a fost reclădită din piatră 27 de ani mai târziu.

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

În curtea lăcașului, ale cărui turle cenușii, învelite în tablă, se zăresc de departe, se află din august 1889 mormântul poetei Veronica Micle.

Mormântul Veronicăi Micle, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

De la incinta bisericii mari, un alt drum urcă cca 400 m spre sud-vest, printre case cu cerdacuri înflorate și pervazurile vopsite în culoarea cerului senin, spre cimitirul monahiilor, aflat într-o poiană.

Cimitirul monahiilor, situat în spatele bisericii „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

În fața cimitirului actual al mânăstirii se găsește o altă biserică, purtând hramul „Schimbarea la față“, ridicată în perioada 1846-1847, „prin osârdia și osteneala sfinții sale maica Eufrosina Lazu, starița sf. Mon. Varaticul și s-au sfințit la 1847 noemvri 27“.

Biserica „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

Deși asemănător cu biserica „Adormirea Maicii Domnului“, ca aspect exterior, plan și compartimentare, lăcașul din apropierea cimitirului nu posedă dimensiunile și monumentalitatea bisericii mari a mânăstirii.

Biserica este împodobită la interior cu picturi în frescă.

Odată cu ridicarea sfântului lăcaș, s-a construit un turn cu clopotniță, care adăpostește un clopot datând din anul 1838, destinat uneia din celelalte două biserici ale mânăstirii, precum și unul din anul 1851.

Printre ctitorii bisericii „Schimbarea la față“ se numără Mihail Sturza, domn al Moldovei între anii 1834 și 1849, și soția sa, Smaranda.

Izolată de restul caselor din satul mânăstiresc, în poiana din spatele cimitirului monahiilor, se află o casă bătrânescă, înconjurată de pomi roditori. Aici a locuit genialul poet, jurnalist și gânditor Mihai Eminescu între anii 1874 și 1889.

Casa Eminescu de la Mânăstirea Văratec, în care poetul neamului a locuit între anii 1874 și 1889

„Lăcaș benefic poetului pentru creație și, multă vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc“, Casa Eminescu, lăsată de multă vreme în părăsire, se află într-o avansată stare de degradare.

Romantismul pregnant, imprimat de farmecul neobișnuit al locului din proximitatea pădurii, liniștea și, fără îndoială, prezența copleșitoare a divinității, au făcut ca Văratecul să constituie timp de un secol și jumătate, nu doar un loc preferat pentru relaxare, dar și un nesecat izvor de inspirație, pentru mulți dintre scriitorii români de valoare.

Turlele albe și zvelte ale bisericii mari a Mânăstirii Văratec, văzute din exteriorul incintei

Alături de Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, Mihai Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Garabet Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, George Topârceanu, Calistrat Hogaș, Alecu Russo, Otilia Cazimir, George Lesnea, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, la Văratec au poposit multe veri de-a rândul, Bartolomeu Valeriu Anania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Constantin Ciopraga, Grigore Ilisei și mulți alții.

În ceea ce privește urmele șederii lui  Mihai Eminescu la mânăstirea Văratec, dacă prezența Veronicăi Micle este concretă prin monumentul funerar de lângă biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, poetul există, cel puțin deocamdată, doar prin memoria maicilor bătrâne, demult dispărute.

„Nu încape nici o îndoială că, în afară de biserica cea mare, cercetată de pelerini pentru nevoile lor sufletești, și alături de frumosul muzeu, bogat în obiecte de artă religioasă, crucea de calcar, străjuită de un înger înlăcrimat, (mormântul Veronicăi Micle) e punctul cel mai căutat de curiozitatea și admirația miilor de călători ce se perindă zilnic prin vatra mânăstirii“ (Fragment din Văratecul și literatura, „Mânăstirea Văratec“, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1986).

Acces

Mânăstirea Văratec este situată în comuna Agapia, la 12 km de Târgu Neamț și la 40 km de Piatra Neamț.

Dinspre Piatra Neamț, accesul la mânăstirea Văratec se face din drumul național DN 15C, care leagă orașele Piatra Neamț și Târgu Neamț, din care, după 36 km se virează la stânga, pe un drum asfaltat, care duce direct la mânăstire (4 km).

Scrie un comentariu

Din categoria Călătorii, Eminescu, Ținutul Neamțului, Lăcașe de cult, Moldova, Monumente istorice, România, Turism de nișă, Vacanţe