Arhive pe categorii: Turism de nișă

„Eminescu la Mânăstirea Văratec”, un eveniment dedicat refacerii casei în care poetul național a locuit la Văratec

Un comentariu

Din categoria Destinații de weekend, Eminescu, Evenimente, Ținutul Neamțului, Moldova, Monumente istorice, România, Turism de nișă, Vacanţe

Călător prin ținutul Neamțului (I): Mânăstirea Văratec

Tărâm de legendă, istorie, cultură și spiritualitate, căruia natura, nedomesticită pe de-a întregul, i-a indus în decursul secolelor valențe estetice de o tulburătoare expresivitate, ținutul Neamțului cucerește și copleșește, fără excepție, orice vizitator.


Ceahlăul, muntele sacru, iubit de Sadoveanu, „codrii de aramă“ și „codrii de argint“, pădurile de goruni și mesteceni prin care și-a purtat pașii Eminescu, Cetatea Neamț, Cheile Bicazului, lacul Izvorul Muntelui, vechile așezăminte monahale Neamț, Agapia, Văratec, Secu, Sihăstria, Bistrița, Horaița și, nu în ultimul rând, casele memoriale aparținând scriitorilor Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș și Veronica Micle, sunt doar o parte dintre comorile acestui colț de rai, care, neîndoielnic, merită descoperite pe îndelete.

Mânăstirea Văratec

Amplasată într-un decor ce îmbie, deopotrivă, la visare și la reculegere, între Filiorul – dealul rotund ca un arici, purtând în spate stejari bătrâni în loc de ace, la nord, culmea acoperită cu brazi a Dealului Mare, la vest, și colinele scunde cu fânețe, pășuni și semănături din sud, Mânăstirea Văratec se înfățișează vizitatorului de o manieră cu totul aparte față de așezămintele de călugări din ținutul Neamțului, înconjurate de ziduri de apărare masive.

La Văratec, ca și la Agapia, viețuitoarele statornicite în jurul lăcașelor de cult înălțate pe aceste locuri în secolele trecute, și-au găsit adăpost în case ridicate în stilul țărănesc, caracteristic zonei și vremii, care conferă așezării aspectul de sat mânăstiresc.

Grădinițe de trandafiri împresoară casele monahiilor, ca în vremea lui Mihail Sadoveanu

La Văratec, maicile merg „împreună la biserică și la unele treburi, dar trăiesc în obști mici, în case de câte 3-4, își câștigă singure existența și ascultă, în interior, de o bătrână a casei. Bătrâna, la rândul ei, ascultă de stareța mânăstirii. Aceasta le dă celor din casă o anumită libertate față de stareță“.

Satul mânăstiresc Văratec amintește de satele moldovenești din secolul trecut

Viața în satul mânăstiresc se desfășoară după reguli stricte, statornicite într-un „așezământ“ – act normativ cuprinzând 30 de „ponturi“, aprobat din anul 1843.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Satul de maici este traversat de ulițe strâmte și poteci, în lungul cărora, de după gardurile străjuite de pomi roditori și tufe înalte de zmeur, se înghesuie una într-alta câteva sute de case cu cerdac și fațade albe, îngropate în flori din toate soiurile și culorile pământului.

Case cu cerdac din satul mânăstiresc Văratec

După cum era descris la jumătatea secolului al XIX-lea de Wilhelm de Kotzebue, consul în acea perioadă la Iași, exceptând lipsa acută a spațiului de construit, Văratecul de astăzi nu diferă prea mult de cel de atunci.

„Casele și căsuțele umbrite de copaci bătrâni erau împrăștiate fără nici o regulă; câte unele se rătăciseră până la marginile pădurii și ferestrele lor luceau ca aurul în razele soarelui ce apunea. Garduri de lemn, de felurite chipuri, despărțeau grădinile unele de altele; totul se arăta curat și bine ținut și înfățișa icoana unei vieți regulate, dusă de o numeroasă și pașnică colonie“.

Casă cu grădiniță de flori, grădină de legume și pomi roditori din incinta mânăstirii Văratec

Odată ajuns la Văratec, doar împrejmuirea ca de cetate din jurul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, deși lipsită de monumentalitatea zidurilor mânăstirilor Neamț, Secu, Râșca sau Bistrița, liniștea, arareori tulburată de vreo necuvântătoare, precum și veșmintele cernite, zărite cu totul întâmplător pe ulițele pustii, trădează faptul că nu te afli într-un sat ca oricare altul din Moldova.

Ulițele pustii ale satului de maici de la Văratec

„Maici, unele bătrâne, cu fețele liniștite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător ca orice femei curioase, trec drumul. (…) Sunetul clopotului se împrăștie dulce la sfârșitul liniștit al zilei. Apoi contenește. Și peste sat se întinde tăcerea mai mare, și peste sat, și-n muntele încărcat de brazi sumbri care se ridică drept deasupra bisericii în roșața asfințitului“(Mihail Sadoveanu, „Oameni și locuri“, 1908).

Prima ca vechime dintre bisericile ridicate în decursul timpului pe teritoriul Mânăstirii Văratec este biserica „Adormirea Maicii Domnului“.

Intrarea în incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Pătrunzând prin poarta boltită deschisă în turnul clopotniței, flancat de un zid ca de cetate, te trezești deodată într-o incintă, inundată de verdeață și flori, în mijlocul căreia se înalță albă și zveltă biserica mare a mânăstirii.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

În umbra edificiului, nu departe de statuia din bronz a Domniței Safta Brâncoveanu – pomenită printre ctitorii bisericii, un bazin cu apă, vegheat de un înger din marmură, marchează locul pe care s-a aflat altarul primului lăcaș bisericesc ridicat din lemn, în anul 1785, prin strădania maicii Olimpiada.

Îngerul cu cruce, simbolul vieții monahale, amplasat în curtea bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Statuia Domniței Safta Brâncoveanu, realizată în bronz de Ion Jalea (1935)

Incinta, ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinde stăreția veche, stăreția nouă, muzeul, biblioteca, trapeza, chilii și diferite anexe mânăstirești.

„Casa oficială“ a Mânăstirii Văratec

Turnul clopotniței de pe latura de răsărit a incintei adăpostește, într-o încăpere de deasupra gangului, un paraclis cu hramul „Sf. Nicolae“, de fapt cea de a treia biserică ca vechime a mânăstirii. Paraclisul „Sf. Nicolae“ pare să fi luat ființă în perioada 1840-1850, dacă nu chiar mai devreme. Distrus de incendiul din 1900, paraclisul a fost refăcut între anii 1903 și 1909.

Clopotnița, Mânăstirea Văratec (vedere din incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“)

Biserica din piatră și cărămidă a fost înălțată în perioada 1808-1812, urmând ca după incendiul devastator din 1900, când acoperișul a ars împreună cu clădirile din incintă, să fie reconstruită.

Chilia monahiei Nazaria Niță, prima stareță licențiată în Teologie a Mânăstirii Văratec (1973-1995

Biserica mare de la mânăstirea Văratec păstrează multe caractere din vechea arhitectură moldovenească, îmbinate cu caractere noi datorate influențelor survenite începând cu finele secolului al XVIII-lea și până la momentul construirii edificiului de cult.

Exceptând brâul de ocnițe oarbe de sub strașină, cele trei contraforturi scunde care sprijină edificiul și soclul care se constituie într-un altfel de brâu la baza construcției, exteriorul este lipsit de decorațiuni.

Exteriorul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Doar turlele gemene, ridicate pe tambururi poligonale înalte, cu ferestruicile alungite deschise în corpurile lor cilindrice și acoperișurile de forma unor clopote mai îndulcesc puțin austeritatea monumentului.

Lângă zidul bisericii, se găsesc mormintele celor mai vrednice de aducere aminte monahii de la Văratec, printre care: Eufrosina Lazu, Evghenia Negri, Ecaterina Balș și Veniamina Hermeziu.

Pietre tombale ale starețelor mânăstirii Văratec

În ceea ce privește interiorul, acesta impresionează prin catapeteasma impunătoare, realizată în anul 1816, odată cu prima pictură pictură murală a bisericii. Aceasta este sculptată în lemn de tisă și suflată cu aur.

Interior din biserica mare a Mânăstirii Văratec

Pictura bisericii a fost finalizată după un sfert de secol, pentru ca apoi să fie refăcută în întregime în ulei, în anul 1882 de pictorii T.Ioan și D. Iliescu. Spre sfârșitul anilor ′60, pictura a fost spălată, pentru a scoate la lumină prospețimea culorilor.

Muzeul mânăstirii, care funcționează de acum cinci decenii, găzduiește o vastă colecție de artă veche bisericească, reprezentând o largă paletă a creației artistice: pictură, sculptură, broderie, metaloplastie, țesături, cele mai valoroase exponate datând din secolul al XV-lea.

Muzeul Mânăstirii Văratec

Pe lângă aceste exponate, muzeul adăpostește o bibliotecă, cuprinzând cărți vechi și manuscrise.

Credincioși sosiți din toate colțurile țării pentru a asista la slujba din biserica mare, Mânăstirea Văratec

Prin stânga incintei care adăpostește biserica „Adormirea Maicii Domnului“, un drum urcă spre sud-est cca 150 m până să ajungă la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“. Biserica din lemn, ridicată în anul 1817, în fostul cimitir al mânăstirii, a fost reclădită din piatră 27 de ani mai târziu.

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

În curtea lăcașului, ale cărui turle cenușii, învelite în tablă, se zăresc de departe, se află din august 1889 mormântul poetei Veronica Micle.

Mormântul Veronicăi Micle, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

De la incinta bisericii mari, un alt drum urcă cca 400 m spre sud-vest, printre case cu cerdacuri înflorate și pervazurile vopsite în culoarea cerului senin, spre cimitirul monahiilor, aflat într-o poiană.

Cimitirul monahiilor, situat în spatele bisericii „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

În fața cimitirului actual al mânăstirii se găsește o altă biserică, purtând hramul „Schimbarea la față“, ridicată în perioada 1846-1847, „prin osârdia și osteneala sfinții sale maica Eufrosina Lazu, starița sf. Mon. Varaticul și s-au sfințit la 1847 noemvri 27“.

Biserica „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

Deși asemănător cu biserica „Adormirea Maicii Domnului“, ca aspect exterior, plan și compartimentare, lăcașul din apropierea cimitirului nu posedă dimensiunile și monumentalitatea bisericii mari a mânăstirii.

Biserica este împodobită la interior cu picturi în frescă.

Odată cu ridicarea sfântului lăcaș, s-a construit un turn cu clopotniță, care adăpostește un clopot datând din anul 1838, destinat uneia din celelalte două biserici ale mânăstirii, precum și unul din anul 1851.

Printre ctitorii bisericii „Schimbarea la față“ se numără Mihail Sturza, domn al Moldovei între anii 1834 și 1849, și soția sa, Smaranda.

Izolată de restul caselor din satul mânăstiresc, în poiana din spatele cimitirului monahiilor, se află o casă bătrânescă, înconjurată de pomi roditori. Aici a locuit genialul poet, jurnalist și gânditor Mihai Eminescu între anii 1874 și 1889.

Casa Eminescu de la Mânăstirea Văratec, în care poetul neamului a locuit între anii 1874 și 1889

„Lăcaș benefic poetului pentru creație și, multă vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc“, Casa Eminescu, lăsată de multă vreme în părăsire, se află într-o avansată stare de degradare.

Romantismul pregnant, imprimat de farmecul neobișnuit al locului din proximitatea pădurii, liniștea și, fără îndoială, prezența copleșitoare a divinității, au făcut ca Văratecul să constituie timp de un secol și jumătate, nu doar un loc preferat pentru relaxare, dar și un nesecat izvor de inspirație, pentru mulți dintre scriitorii români de valoare.

Turlele albe și zvelte ale bisericii mari a Mânăstirii Văratec, văzute din exteriorul incintei

Alături de Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, Mihai Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Garabet Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, George Topârceanu, Calistrat Hogaș, Alecu Russo, Otilia Cazimir, George Lesnea, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, la Văratec au poposit multe veri de-a rândul, Bartolomeu Valeriu Anania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Constantin Ciopraga, Grigore Ilisei și mulți alții.

În ceea ce privește urmele șederii lui  Mihai Eminescu la mânăstirea Văratec, dacă prezența Veronicăi Micle este concretă prin monumentul funerar de lângă biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, poetul există, cel puțin deocamdată, doar prin memoria maicilor bătrâne, demult dispărute.

„Nu încape nici o îndoială că, în afară de biserica cea mare, cercetată de pelerini pentru nevoile lor sufletești, și alături de frumosul muzeu, bogat în obiecte de artă religioasă, crucea de calcar, străjuită de un înger înlăcrimat, (mormântul Veronicăi Micle) e punctul cel mai căutat de curiozitatea și admirația miilor de călători ce se perindă zilnic prin vatra mânăstirii“ (Fragment din Văratecul și literatura, „Mânăstirea Văratec“, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1986).

Acces

Mânăstirea Văratec este situată în comuna Agapia, la 12 km de Târgu Neamț și la 40 km de Piatra Neamț.

Dinspre Piatra Neamț, accesul la mânăstirea Văratec se face din drumul național DN 15C, care leagă orașele Piatra Neamț și Târgu Neamț, din care, după 36 km se virează la stânga, pe un drum asfaltat, care duce direct la mânăstire (4 km).

Scrie un comentariu

Din categoria Călătorii, Eminescu, Ținutul Neamțului, Lăcașe de cult, Moldova, Monumente istorice, România, Turism de nișă, Vacanţe

Călător pe meleaguri argeșene (I): Conacul familiei Brătianu de la Florica

Expresie a gustului și convingerilor estetice a doi eminenți oameni de stat și lideri liberali, Ion C. Brătianu (1821-1891) și Ionel I.C. Brătianu (1864-1927), tată și fiu, de al căror nume se leagă realizarea României moderne, Conacul Florica impresionează nu atât prin originalitatea arhitecturii și bogăția ornamentelor din lemn masiv folosite la decorarea plafoanelor și pereților interiori, cât prin excepționala încărcătură spirituală pe care o conține pentru istoria și civilizația românească.

Conacul Brătienilor de la Florica (vedere frontală)

Revoluționar pașoptist și fondator al Partidului Național Liberal în 1875, Ion C. Brătianu a deținut mai multe mandate ministeriale în timpul domniei lui Carol I al României, în timpul războiului ruso-turc din 1877, Congresului de la Berlin, formării Regatului Român și revizuirii Constituției.

Ionel Brătianu a intrat în istorie ca artizanul reformelor care au stat la baza democrației interbelice – reforma agrară și reforma electorală, a ocupat funcția de Prim-ministru pentru aproape 12 ani, și a avut nu mai puțin de 25 de mandate ministeriale în timpul domniei regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, dintre care cel de Ministru al Afacerilor Externe în perioada realizării Marii Uniri de la 1918.

Grupul statuar „La Vulturi”, amplasat pe dealul din apropierea Conacului Florica, realizat de artistul croat Meštrovic în amintirea lui Ion C. Brătianu și a fiilor săi, Ionel și Vintilă

Alți doi membri de marcă ai familiei au fost Dinu Brătianu (1866-1950) și Vintilă Brătianu (1867-1930), cel de al doilea și, respectiv, cel de al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu. Primul dintre aceștia a reprezentat în parlament și guvern partidul liberal între 1910 și 1944, iar celălalt a deținut mandatul de Ministru de Război în perioada Primului Război Mondial, printre alte mandate în timpul regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, precum și funcția de primar al Capitalei între 1907 și 1911. Victimă a regimului comunist, Dinu Brătianu a fost arestat în 1950 și trimis în închisoarea de la Sighet, unde a și murit.

Parcul domeniului Brătianu, în mijlocul căruia este amplasat Conacul Florica

Conacul Florica, în saloanele căruia s-au elaborat strategii în timp de pace și război, s-au dezbătut reforme, s-au alcătuit și destituit guverne, s-a realizat Independența și Unirea României, a fost locul vizitat de cele mai mari personalități ale politicii românești din perioada antebelică și interbelică, printre care: Regele Carol I al României, Regele Ferdinand I al României, Regina Elisabeta a României, Regina Maria a României, frații Nicolae și Ștefan Golescu, C.A. Rosetti, mareșalul Averescu, prințul Barbu Știrbey, I.G. Duca, precum și cunoscuți membri ai Partidului Național Liberal, cum au fost: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Grigore Ștefănescu, Vasile Conta, Nicolae Kalinderu, ofițeri ai armatei române și reprezentanți ai clerului.

Reședința cu un etaj și o terasă deschisă, construită de Ion C. Brătianu în stilul arhitectonic clasic românesc, după căsătoria cu Caliopia (Pia) Pleșoianu, în 1858, a luat locul clădirii cu patru camere și pivniță pentru vin, aparținând administrației moșiei Florica, unde marele om politic și fratele său, Dumitru, s-au născut.

O placă de marmură, amplasată pe fațada clădirii Conacului Florica, vine să confirme legătura  marelui om politic I.C. Brătianu cu acest spațiu binecuvântat

„Poziția acestei vile e sănătoasă și încântătoare, destul de sus, pe o coamă de munte, împrejmuită de vii… Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la valea Buzăului.”

Așa descrie Carol I al României, într-o scrisoare datată octombrie 1868, casa ministrului său, Ion C. Brătianu, al cărui oaspete a fost în toamna anului 1868.

Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la valea Buzăului

Amenajarea parcului de la Florica constituie contribuția Elisei Brătianu, soția lui Ionel Brătianu, la transformarea domeniului

Trei decenii mai târziu, casa „era încă așa cum o lăsase Ion Brătianu. Prispa…cu vederea ei frumoasă spre Argeș și spre Pitești; biblioteca începută încă de marele întemeietor; încăperile încă neschimbate”, după cum consemna Al. Iacovachi în însemnările sale memorialistice cu privire la vizita sa din 1896 la Florica.

Așa cum se prezintă astăzi, Conacul Florica este rezultatul concepției novatoare a lui Ionel I.C. Brătianu, de formație inginer, din a cărui inițiativă casa clădită de părintele său în 1858 este refăcută și extinsă pe parcursul a trei decenii și jumătate, începând cu anul 1889.

Conacul Florica, transformat după planurile arhitectului Petre Antonescu în decurs de trei decenii și jumătate (vedere frontală)

Transformarea reședinței Brătienilor s-a derulat sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), promotorul stilului neoromânesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre edificiile realizate de Petre Antonescu se numără: Primăria Capitalei (1906-1910), realizată aproximativ în aceeași perioadă cu actualul Conac Florica, Primăria din Craiova (1912-1913), sediul Băncii Marmorosch-Blank (1915-1923), palatele de justiţie din Botoşani şi Buzău (1909-1912), Arcul de Triumf (1935-1936), dar și reședințele din București ale fraților Ionel și Vintilă Brătianu, situate pe străzile Biserica Amzei la nr. 6-9 și, respectiv, pe strada Aurel Vlaicu la nr. 19.

Un colț al terasei de la etajul I al Conacului Florica

Tot sub conducerea lui Petre Antonescu și la inițiativa lui Ionel I.C. Brătianu s-a realizat: modernizarea fermei de la Florica, renumită, încă de pe vremea lui Ion C. Brătianu, pentru producția de vin, țuică și lactate de o excelentă calitate, cripta care adăpostește sicriele cu trupurile neînsuflețite ale membrilor familiei Brătianu, biserica, clădirea de la Grădinari, de lângă biserică, crama și uzina electrică.

 Crama-uzina electrică, amplasată la intrarea în parcul domeniului Florica

Situată în stânga drumului care urcă spre Conacul Florica, la intrarea în parc, ferma a fost vândută după moartea lui Ionel Brătianu, în 1927, statului român.

Clădirea fostei ferme a Brătienilor de pe domeniul Florica (vedere dinspre drumul ce urcă la Biserica Florica)

Clădirile construite pe două nivele în stil neoromânesc în perioada 1905-1912, în care până nu demult, a funcționat Stațiunea de Cercetări și Producție Viti-vinicolă Ștefănești, sunt acum lăsate în paragină.

Curtea fostei ferme model de la Florica, dotată de Ionel Brătianu cu cele mai moderne utilități ale vremii, așa cum se prezintă ea astăzi (vedere din spate)  

Biserica familiei Brătianu, cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul” a fost construită pe un platou, în dreapta parcului, între anii 1905-1912, și sfințită în anul 1921.

Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” de pe domeniul Florica (vedere frontală)

Biserica Brătienilor de la Florica (Detaliu). Zidăria este realizată din blocuri de calcar de Albești. De remarcat torsadele sculptate, amintind prin caracteristici de bisericile tradiționale de lemn argeșene.

Aici a fost adus sicriul lui Ion C. Brătianu – înmormântat inițial pe dealul din apropierea conacului, alături de prima sa fiică, Florica, decedată la vârsta de trei ani, cu ocazia împlinirii unui secol de la nașterea acestuia.

Conacul Florica văzut de pe dealul unde au fost înmormântați Ion C. Brătianu și fiica sa, Florica, până în anul 1921

Șase ani mai târziu, în aceeași biserică a avut loc slujba de înmormântare a lui Ionel I.C. Brătianu, decedat la vârsta de 63 de ani, căruia, după nici trei ani, i-a urmat fratele său Vintilă Brătianu. Dinu Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet, va fi depus la rândul său în capela familiei.

Cripta care adăpostește rămășițele pământești ale membrilor familiei Brătianu. În prim plan, sarcofagele cu sicriele lui Ion C. Brătianu și Ionel I.C, Brătianu, tată și fiu

Măstile mortuare ale celor doi Brătieni, Ion și Ionel, tată și fiu

În forma sa actuală, Conacul Florica este structurat pe trei niveluri, cuprinzând, în principal: un salon, odaia turcească, sufrageria, dormitorul musafirilor, dormitorul lui Ion C. Brătianu (păstrat nemodificat), camera de lucru, biblioteca, camera războaielor de țesut, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, precum și două terase acoperite, amplasate la etajele I și al II-lea, care, la asfințit, oferă o panoramă unică asupra orașului Pitești.

Panorama care se dezvăluie de pe terasa acoperită situată la etajul al II-lea al Conacului Florica

Reședința Brătienilor cuprindea, de asemenea, o cameră destinată guvernantei care se ocupa de educația copiilor (Florica, Sabina, Ionel, Dinu, Vintilă, Maria, Tatiana și Pia).

Terasele acoperite de la etajele I și al II-lea ale conacului Florica, susținute de stâlpi din lemn de stejar. Tavanele sunt decorate cu grinzi aparente din lemn masiv.  

Până în anul 1948, când conacul a trecut în proprietatea Gospodărie de partid a P.M.R. (P.C.R.), dintre toate aceste încăperi, cea mai importantă a fost, fără doar și poate, biblioteca, apreciată de Constantin Argetoianu drept „cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”.

Biblioteca Brătienilor, care, la acea dată, cuprindea zeci de mii de volume, reviste, incunabule, colecții de numismatică, timbre, tablouri și fotografii de familie, a fost distrusă în cea mai mare parte după confiscarea domeniului Brătianu. Doar o mică parte din cărțile donate, după moartea lui Ionel I.C. Brătianu, Academiei Române și altor câteva biblioteci, se mai păstrează.

Camera de studiu a lui Ionel I. C. Brătianu, situată la etajul al II-lea al clădirii

De o mare simplitate, camera lui Ion C. Brătianu cuprindea, pe lângă nelipsitele volume cu caracter istoric, pentru care acesta avea un adevărat cult, un pat de fier, o masă din lemn, câteva scaune și un jilț.

Conacul Florica văzut de pe aleea care urcă din parc spre intrarea din față

Deși din mobilierul și obiectele de decor de altădată nu se mai păstrează decât o masă din lemn masiv și un scrin, iar multe din încăperi și-au schimbat destinația inițială, biblioteca unicat, încastrată în pereții interiori și sobele cu cahle de Bistrița, datând din diferite perioade, lemnăria lucrată ca cercevele, ușa datată 1823, feroneria forjată și, nu în ultimul rând, fragmentele de arhitectură antică greco-romană fixate pe fațada clădirii constituie un argument în plus pentru care Conacul Florica merită vizitat.

„Cavalerul trac”, fragment de arhitectură greco-romană datând din secolul al II-lea D.C., încastrat în fațada Conacului Florica

Ușa terasei de la etajul I al Conacului Florica, o adevărată bijuterie lucrată în lemn, datând din 1823

Începând cu anul 1993, în incinta Conacului Florica funcționează Centrul de Cultură Brătianu, instituție patronată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și aflată în administarea Consiliului Județean Argeș.

Aleea care urcă prin parcul domeniului Brătianu spre Conacul Florica. In dreapta se află clădirea cramei și a uzinei electrice, pe acoperișul căreia Ionel Brătianu instalase un telescop.

Acces

Orașul Ștefănești (în trecut Florica), pe teritoriul căruia se găsește Conacul Florica, este situat la 5 km sud – est de Pitești, reședința județului Arges.

Taxa de vizitare a muzeului este de 4,8 lei pentru adulți și 2,4 lei pentru elevi, studenți și pensionari.

2 comentarii

Din categoria Conace boierești, Destinații de weekend, Familia Brătianu, Monumente istorice, Muntenia, Muzee, România, România, Turism de nișă, Zona Argeșului

Mânăstirea Rila, comoara națională a Bulgariei

Mânăstirea Rila este cel mai mare complex monahal de pe teritoriul Bulgariei și, totodată, unul din cele mai importante monumente culturale, istorice și arhitecturale cunoscute în Europa Răsăriteană.

Mânăstirea este situată la aproximativ 120 km sud de Sofia, pe versantul sudic al Munților Rila, la 1147 m altitudine.

Construită asemeni unei fortărețe medievale, mânăstirea adăpostește între zidurile sale din piatră un complex de clădiri nepereche, dispuse în jurul curții interioare largi, de forma unui patrulater neregulat.

Vedere din exteriorul Mânăstirii Rila spre una din intrări (Poarta Dupnitsa). Grosimea zidurilor de piatră variază în funcție de înălțimea acestora, de la 1,6 m (în bază) la 0,8 m (la partea superioară)

Accesul în interiorul mânăstirii se face prin două intrări, bine protejate de porți groase din fier, care, odată trecute, descoperă vederii fațade uluitoare ca stil și spațialitate, dominate de arce și coloane, scări de lemn și balcoane măiestrit sculptate.

Intrarea în Mânăstirea Rila prin Poarta Dupnitsa  

Porțile mânăstirii, cu arcadele frumos împodobite cu fresce, sunt deschise larg credincioșilor, îndemnându-i să pătrundă în vatra adevăratei credințe a ortodoxiei din Bulgaria (Poarta Samokov)

Complexul monahal de la Rila cuprinde o biserică centrală, construită în stilul arhitectonic bulgar de Renaștere Națională, un turn de veghe, datând din secolul al XIV-lea, precum și o parte rezidențială, care adăpostește aproximativ 300 de chilii, patru capele, stăreția, bucătăria, biblioteca și camerele de oaspeți din incinta mânăstirii.

Vedere de ansamblu din curtea Mânăstirii Rila 

Mânăstirea este închinată Sfântului Ioan de Rila († 946) – un mare sfânt eremit de origine bulgară, despre care se crede că ar fi pus bazele primului așezământ monahal de aici în secolul al X-lea.

Născut în preajma anului 876 nu departe de locul în care se află situată mânăstirea, Sfântul Ioan a renunțat la viața lumească, după moartea părinților săi, retrăgându-se la doar 25 de ani, în izolare, rugăciune și post.

Odată ajuns în ținutul Munților Rila, fostul păstor și-a găsit adăpost într-o peșteră din apropierea actualei mânăstiri, unde a fost descoperit de țarul Petru I, care l-a ajutat să construiască nu departe de acel loc o așezare monahală. 

Trecut la cele veșnice, s-a arătat în vis ucenicilor săi, cerându-le să-l ducă în cetatea Serdica (Sofia) – locul de origine al tatălui său, și, cu această ocazie, descoperindu-i-se trupul neîntinat, a căpătat un loc etern în canonul orthodox bulgar.

Sfântul Ioan de Rila este înfățișat în mod athonit, ca urmare a influențelor Muntelui Athos (Intrarea în capela Sf. Ioan de Rila, a bisericii centrale din Mânăstirea Rila)

Moaștele sale, despre care se crede că au aceleași puteri miraculoase și vindecătoare ca însuși Ioan, au ajuns, după cucerirea zonei Serdica, în 1183, la Esztregom, capitala Ungariei, unde au rămas timp de patru ani. Trimise înnapoi în Serdica, acestea au fost mutate în 1194 la Veliko Târnovo, de unde au fost aduse, în 1469, la Mânăstirea Rila, unde au rămas până astăzi. Din păcate, însă, doar mâna stângă a Sfântului Ioan se mai păstrează.

Testamentul Sfântului Ioan de Rila, întocmit din nețărmurită dragoste pentru discipolii săi întru credință, a constituit o adevărată carte de căpătâi pentru călugări, preoți și  următoarele generații.

Peștera în care Ioan și-a petrecut 12 ani din viață se găsește la nord-est de mânăstire și poate fi vizitată.

Cea mai veche mențiune documentară a Mânăstirii Rila se găsește în lucrarea lui Ioan Scylitzes intitulată „Viața Sfântului Ioan de Rila”, scrisă în perioada 1173-1180. 

Datorată donațiilor importante primite de la regii bulgari, mânăstirea a cunoscut în următoarele trei secole, perioade de mare înflorire, culminând cu o adevărată renaștere a așezământului, în secolul al XIV-lea, când au fost construite un turn de veghe („Turnul lui Hreliov”) și o biserică cu o singură navă. Din aceste două structuri, doar turnul a supraviețuit până astăzi.

„Turnul lui Hreliov”, cea mai veche structură din secolul al XIV-lea păstrată în Mânăstirea Rila

De la mijlocul secolului al XV-lea, când a fost aproape complet distrusă de turci, și până în secolul al XIX-lea, mânăstirea a fost incendiată și abandonată de monahi în repetate rânduri. 

Incendiul izbucnit în data de 13 ianuarie 1833, cel mai devastator din istoria așezământului monahal, a produs numeroase daune, atât corpului vechi al mânăstirii, cât și părților mai noi ale acesteia. Restaurarea, care a cuprins jumatate din suprafața mânăstirii, a fost încheiată în anii 60 ai secolului al XIX-lea, după mai bine de 30 ani.

Cea mai mare parte a construcțiilor din actualul complex datează din perioada de avânt a mișcării de Refacere Națională (1833-1847).

Biserica centrală și o aripă din partea rezidențială a Mânăstirii Rila, ridicate după incendiul din 1833  

Actualul corp principal al mânăstirii a fost reconstruit în perioada 1816-1847, iar aripii estice i-a fost adăugată o nouă structură, între 1960-1964, care adăpostește un muzeu.

Structura ridicată în anii ‛60, care adăpostește Muzeul Economatului (Mânăstirea Rila)

Printre exponatele de o excepțională valoare, păstrate aici se numără: ușile originale ale bisericii construite în secolul al XIV-lea odată cu „Turnul lui Hreliov”, o bogată colecție de icoane și odoare bisericești, precum și „Crucea lui Rafail”, o uluitoare operă de artă, prezentând pe o bucată de lemn, în formă de cruce, având dimensiunile de 81 cm x 41 cm, 104 scene religioase și 650 de figuri în miniatură, a cărei realizare a durat nici mai mult nici mai puțin decât 12 ani (1790-1802).

In forma sub care se prezintă astăzi, complexul monahal de la Rila este considerat, pe bună dreptate, comoara națională a Bulgariei, precum și simbolul acesteia.

Vedere din curtea Mânăstirii Rila

Mânăstirea Rila a fost declarată monument istoric și arhitectural național în anul 1976, iar din anul 1983, figurează pe lista Patrimoniului Universal Cultural UNESCO.

Biserica „Nașterea Maicii Domnului” – biserica centrală a Mânăstirii Rila

Biserica „Nașterea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1834-1837, de un maestru zidar, care a lucrat și în Sfântul Munte Athos, la dreapta”Turnului lui Hreliov”, în mijlocul curții mânăstirii, pe amplasamentul vechii biserici medievale a lui Hreliov, datând din secolul al XIV-lea.

Biserica  „Nașterea Maicii Domnului” a Mânăstirii Rila, ridicată pe locul fostei biserici a lui Hreliov din secolul XIV-lea

Arhitectura acesteia, asemănătoare marilor mânăstiri athonite, include elemente medievale si baroce.

Trei din cele cinci domuri ale bisericii „Nașterea Maicii Domnului” constituie axa spațiului central al bisericii, care atinge 14 m/31 m (Mânăstirea Rila)

Construcția din piatră și cărămidă are cinci domuri, două capele laterale – iconostasul Sfântului Nicolae și, respectiv, iconostasul Sfântului Ioan de Rila, precum și un portic deschis spre vest, nord și sud.

Porticul monumental al bisericii „Nașterea Maicii Domnului” a Mânăstirii Rila

Iconostasul Sfântului Nicolae, considerat ca fiind preluat din vechea biserică medievală, ridicată de Hreliov Dragovol, este mai mic decât iconostasul Sfântului Ioan de Rila și prezintă numeroase urme de înlocuire și adaptare a diferitelor părți componente.

Intrarea în capela Sf. Nicolae a bisericii centrale din Mânăstirea Rila

Prețioasă operă de sculptură în lemn, iconostasul Sfântului Ioan de Rila este extrem de minuțios realizat și incredibil de bogat ornamentat.

Intrarea în capela Sf. Ioan de Rila a bisericii centrale din Mânăstirea Rila

Iconostasul central, realizat între anii 1839 si 1842, este opera unui grup de sculptori conduși de Atanas Teladour, care au investit în această lucrare toată experiența acumulată peste generații în Școala Bulgară de Sculptură. Dimensiunile și compozitia iconostasului sunt de neegalat în spațiul balcanic, iar culorile cu care acesta este pictat se află într-o perfectă armonie cu cele care acoperă pereții interiori ai bisericii.

Iconostasul central al Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Mânăstirea Rila

Trei din cele cinci domuri constituie axa spațiului central al bisericii, care atinge impresionantele dimensiuni de 14 m/31 m.

Frescă amplasată la intrarea în biserica centrală  a Mânăstirii Rila

Biserica este bogat ornamentată la exterior cu picturi și fresce, prezentând scene biblice cum sunt: scena Judecății de Apoi, Adam și Eva, Botezul Domnului Iisus Hristos.

Fresce înfățișând diferite scene biblice (Biserica centrală a Mânăstirii Rila)

Frescele din Biserica ”Nașterea Maicii Domnului” au fost realizate, între anii 1840-1848, de câțiva dintre cei mai valoroși pictori bulgari ai vremii, majoritatea aparținând Școlii de Pictură Samokov, printre care: Zaharia Zograph, Dimiter Zograph și Stanislav Dospevski, ajutați de Ivan și Nikola Obrazopissets, precum și de un grup de artiști din Bansko, conduși de Dimiter Molerov.

Pictură în frescă de o excepțională frumusețe, realizată cu mai bine de 150 de ani în urmă (Biserica centrală a Mânăstirii Rila)

Aceștia au pictat: pereții interiori ai bisericii, cupolele si fațadele ascunse, precum și alte 40 de icoane mari, pentru iconostas, alaturi de altele mai mici.

Vedere din interiorul bisericii centrale a Mânăstirii Rila, unică în spațiul balcanic

„Turnul lui Hreliov”

„Turnul lui Hreliov”, singura clădire originală aparținând vechiului așezământul monahal întemeiat în secolul al X-lea,  care se păstrează în incinta Mânăstirii Rila, constituie dovada strălucitului talent artistic și tehnicii de lucru desăvârșite stăpânite de maeștrii bulgari ai epocii medievale.

 „Turnul lui Hreliov” din incinta Mânăstirii Rila

Turnul a fost ridicat în scop defensiv, în perioda 1334-1335, la inițiativa protospătarului Hreliov – Hrelju Dragovol, un vasal al regelui sârb Stefan Dushan (1331-1355).

Vedere generală a „Turnului lui Hreliov” din incinta Mânăstirii Rila

Austeră și impunătoare prin dimensiuni, construcția cu baza de formă pătrată, prevăzută cu creneluri, platformă la partea superioară și guri de tragere, deschise în zidurile groase de aproape 2 m, are aspectul unei fortărețe.

Turnul de veghe ridicat de Hreliov Dragovol în secolul al XIV-lea (Mânăstirea Rila)

Contraforții din piatră masivă se unesc la partea superioră în arce, abordare arhitectonică unică pentru perioada în care a fost construit edificiul de apărare.

Singura intrare în turn se găsește la primul etaj al clădirii, unde, în prezent, se poate ajunge urcând treptele unei scări de lemn (la vremea aceea se foloseau scări de frânghie). De aici, accesul la celelalte patru niveluri ale clădirii, a cărei înălțime atinge 23 m, se realizează prin intermediul unei scări late de piatră, construită în grosimea zidurilor. În acest fel, fiecare etaj, prevăzut cu podele din lemn, luminatoare, chiar și loc de spălat (etajul al doilea), putea funcționa ca spațiu de locuit temporar.

„Turnul lui Hreliov” datând din secolul al XIV-lea din incinta Mânăstirii Rila. După aproape cinci secole, în anul 1844, construcției i s-a adăugat o clopotniță.

Picturile originale în frescă, care împodobesc „Turnul lui Hreliov”, ilustrând scene din viața Sfântului Ioan de Rila și din Vechiul Testament, se numără printre cele mai valoroase monumente artistice păstrate la Mânastirea Rila.

„Turnul lui Hreliov” din incinta Mânăstirii Rila (detaliu)

Alte compoziții minunate, în stare foarte bună de conservare, înfățisându-i pe profeții Ilie, Iezechiel, David și Ghedeon, precum și Sfânta Treime, datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Capela Preobrajnenie (Schimbarea la Față), una din cele mai vechi capele ale complexului monastic, situată la ultimul nivel al turnului, conține o colecție impresionantă de picturi în frescă viu-colorate, de o neasemuită frumusețe, datând din secolul al XIV-lea, monumente de artă medievală de pe teritoriul Bulgariei de excepțională valoare.

Partea rezidențială a complexului monahal de la Rila  

Partea rezidentială a complexului monahal, construită pe patru etaje, adăpostește mai bine de 300 de chilii, patru capele, stăreția, bucătăria, biblioteca și camere de oaspeți.

Una dintre aripile destinate părții rezidențiale a complexului monahal de la Rila

Dintre clădirile cu destinație rezidențială, cea mai interesantă, ca mod de realizare, este bucătăria, numită în limba bulgară „magernitsa”, situată la parterul clădirii, prevăzută la partea superioară cu o deschidere de forma unui uriaș șemineu din piatră, care străbate toate etajele, pentru a lăsa fumul să iasă afară, terminându-se pe acoperiș.

Aripa de vest destinată părții rezidențiale, care adăpostește bucătăria Mânăstirii Rila

Unică prin concepție arhitecturală și alcătuire, structura piramidală, construită prin aranjarea a 10 rânduri consecutive de arce, unele peste altele, pe o suprafață octagonală, este susținută de 4 arce masive, pe o bază de formă pătrată. Rezultatul constă într-o echilibrare perfectă a construcției cu înălțimea de 22 m, a cărei rezistență a fost dovedită în decurs de mai bine de un secol.

Bblioteca mânăstirii cuprinde 250 de manuscrise de cărți în limbile slavonă și greacă, datând din secolele XI-XIX, de o deosebită valoare istorică și artistică, precum și peste 9000 de cărți vechi,  aparținând secolului al XVI-lea, printre care un „Tetraevangheliar” de la 1512, publicat la Târgoviște, cărți tipărite la Veneția în 1619, numeroase cărți vechi rusești, unele în ediții rare tipărite la Vilno.

Chiliile prezintă o arhitectură unică – verande spațioase, decorațiuni sculptate în lemn, tablouri și mobilier.

Vedere dinspre biserica centrală spre chiliile monahilor din Mânăstirea Rila

Complexul monahal mai cuprinde: 30 de ateliere de pictură, multe din ele decorate cu fresce și tapiserii viu-colorate; trapeza; câteva încăperi aparținând starețului; un spital; o cameră de depozitare a veselei; patru mari capele dispuse câte una pe fiecare etaj; depozite și bucătării (moara, bucătăria pentru oaspeți, brutăria, ferma de produse lactate).

Brutăria Mânăstirii Rila, de unde pot fi cumpărate popularele „mekitsi”  

Mânăstirea Rila este vizitată în decursul anului de un număr mare de turiști și pelerini, care, la vederea arhitecturii unice și a frescelor pictate în culori strălucitoare, de o frumusețe tulburătoare, sunt copleșiți de o emoție puternică, dublată de bucuria resimțită la trecerea pe dinaintea raclei cu moaștele Sfântului Ioan.

Un grup de pelerini sosiți la Mânăstirea Rila, pentru a-și aduce ofranda de credință Sfântului Ioan de Rila, căruia i se datorează ridicarea acestei lavre a ortodoxiei bulgare, cunoscută în întreaga lume

În zilele când mânăstirea își celebrează ocrotitorul – ziua prâznuirii Sfântului Ioan de Rila (18 august), aducerea sfintelor sale moaște din Sofia în Târnovo (19 octombrie) și ziua aducerii sfintelor sale moaște în Mânăstirea Rila (1 iulie), numărul de credincioși sosiți în pelerinaj este impresionant.

Acces

Complexul monahal este situat la 120 km sud de Sofia și la 18 km de orașul Rila, în parcul natural „Mânăstirea Rila”.

Drumul spre Mănăstirea Rila trece pe lângă abrupturi de rocă și izvoare, despre care se spune că au puteri tămăduitoare

Accesul la Mânăstirea Rila se face din șoseaua E79, care leagă capitala Bulgariei de punctul de trecere a frontierei spre Grecia, Kulata, din care, după aproximativ 90 km sud de Sofia, se virează, spre stânga, pe un drum asfaltat, care duce direct la mânăstire (30 km). 

Harta amplasării clădirilor în Mânăstirea Rila

1 Poarta Dupnitsa 11 Muzeul de Etnografie
2 Biserica centrală 12 Biblioteca
3 „Turnul Hreliov” 13 Muzeul Camerelor de Oaspeți
4 Muzeul de Istorie 14 Poarta Samokov
5 Recepția 15 Poșta
6 Bucătăria mânăstirii 16 Brutăria
7 Departamentul de pompieri 17 Hotel-Restaurant
8 Muzeul Economatului 18 Primăria
9 Birouri 19 Toaleta publică
10 Expoziția de icoane 20 Osuarul

2 comentarii

Din categoria Bulgaria, Călătorii, Lăcașe de cult, Monumente istorice, Turism de nișă

Călător pe meleaguri buzoiene (II): Ansamblul fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

Fie că ați ales ca destinație „Vulcanii Noroioși” sau Mânăstirea Rătești de pe Valea Buzăului, odată ajunși în comuna Berca, faceți un popas și la Schitul „Sf. Arhangheli”, situat pe botul de deal care domină așezarea.

Ctitorie a vel stolnicului Mihalcea Cândescu și a soției sale, Alexandrina, născută Cantacuzino, cu fiii lor Şerban, Mihalcea şi Moise, biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a Schitului „Sf. Arhangheli” figurează pe lista monumentelor istorice.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” – monument istoric. Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca 

Biserica așezământului monahal Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca a funcționat ca lăcaș de cult pentru ansamblul fostei Mânăstiri Berca începând cu data de 6 iunie 1694,  când a fost terminată şi sfinţită, până la secularizarea din 1864, când a devenit biserică de mir.

Vedere din incinta așezământului monahal Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca, fosta Mânăstire Berca

Cea mai veche știre documentară despre biserica Schitului „Sf. Arhangheli este aceea din actul de închinare a acestei mânăstiri, ca metoc, Episcopiei Buzăului, în anul 1741.

Fosta stăreţie (alcătuită dintr-un parter înălţat, acum în ruină, ce surmontează o pivniţă cu gârlici de acces), un corp de chilii şi un turn-clopotniţă (situate la sud de biserică şi aflate în stare avansată de ruină), precum şi o parte din zidul de incintă, din cărămidă și bolovani din piatră de râu (la est de biserică), care se mai păstrează din fosta mânăstire de călugări – declarată monument istoric, figurează, de asememena, pe lista monumentelor istorice din județul Buzău.

 Ruinele turnului-clopotniță, ridicat după cutremurul din anul 1802 la sud de biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca.

 Ruinele fostei stăreții a bisericii „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

 Vedere parțială a ruinelor zidului de incintă din piatră și cărămidă. Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

Biserica de plan trilobat, cu turlă pe naos şi pridvor pe stâlpi din zidărie – închis cu ocazia restaurării din anii ‘80 ai secolului trecut, prezintă o arhitectură simplă, îmbogățită de opt ferestre decorate la exterior cu capete de îngeri sculptate în piatră, amintind de așezămintele de cult ridicate în perioada brâncovenească.

Biserica în formă de cruce, cu o singură turlă pe naos, are un brâu exterior care imită o funie împletită. Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

 Ancadrament fereastră (imagine exterioară). Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

Cele opt ferestre au deschideri interioare în lunetă, cu golul terminat în partea de sus printr-un arc trilobat și cu ancadramente dreptunghiulare de piatră, măiestrit sculptate cu motive vegetale, vrejuri cu flori și muguri.

Un alt element de artă brâncovenească de mare valoare îl constituie ancadramentul din piatră de la intrarea în pronaos, prin bogăția și frumusețea sa sculpturală, de inspirație italiană, opera atribuită renumitului meșter pietrar Mira.

Portalul de la intrarea în pronaosul bisericii „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

Coloanele portalului sunt sprijinite de doi lei, iar fusurile sunt sculptate în torsade de viță de vie.

Ușa, realizată din lemn de stejar, este, la rândul său, măiestrit sculptată.

La interior, biserica prezintă bolți cu arcuri, sprijinite pe console, iar bolta absidei de pe Sfântul Altar, prezintă un element rar întâlnit la vechea arhitectură bisericească, și anume o calotă sferică pe pandantivi.

Pronaosul este despărțit de naos prin trei arcade, sprijinite pe patru coloane.

Două din cele patru coloane din piatră ce sprijină arcadele dintre pronaos și naos, măiestit sculptate de Mira (plan secund). Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

Pictura originală, în frescă, atribuită vestitului Pârvu Mutu – pictorul folosit exclusiv de ctitorii Cantacuzini, a fost înlocuită în anii 1832-1834 cu alta în ulei. Din aceasta, singura care se păstrează este pictura de pe catapeteasmă.

Pictorul Pârvu Mutu și soția sa – tablou votiv. Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca

Alte tablouri votive, de inestimabilă valoare, atribuite, de asemenea, pictorului Pârvu Mutu, sunt cele ale Cantacuzinilor, ale ctitorilor bisericii – Mihalcea Cândescu și soția sa, Alexandrina, născută Cantacuzino, și, respectiv, al domnitorului Constantin Brâncoveanu – pictură cu aplicații de foiță de aur.

Restaurarea interiorului, începută în 2004, în urma căreia s-a realizat decaparea picturii, ajungându-se la pictura originală de la 1694, păstrată în proporție de 80%, stagnează momentan din lipsa fondurilor necesare continuării lucrărilor.

Obștea Schitului „Sf. Arhangheli”- Berca numără în prezent două călugărițe și două surori.

Acces

Schitul „Sf. Arhangheli”- Berca este situat pe dealul de la marginea de nord-vest a localităţii Berca, unde se ajunge din dreptul bisericii noi, în doar 5 minute de mers cu mașina, pe drumul neasfaltat care urcă spre stânga către cimitir.

Dacă, din întâmplare, găsiți poarta așezământului sau ușa bisericii închise, nu faceți calea întoarsă. Opriți-vă să admirați preț de câteva minute ruinele fostei Mânăstiri Berca și, în scurt timp, una dintre viețuitoarele schitului va veni să vă deschidă.

Nu uitați, hramul bisericii „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca are loc în fiecare an pe 8 noiembrie.

Scrie un comentariu

Din categoria Călătorii, Destinații de weekend, Lăcașe de cult, Monumente istorice, Muntenia, România, Turism de nișă, Valea Buzăului

Călător pe meleaguri buzoiene (I): „Vulcanii Noroioși” de la Berca-Scorțoasa

Prea puțin promovată față de zonele cu potențial turistic bine dezvoltat și valorificat din Muntenia, Valea Buzăului ascunde comori nebănuite, gata oricând să se lase descoperite și admirate de iubitorii fenomenelor naturale unicat, ca și de pasionații de istorie și cultură, deopotrivă.

Printre aceste valori se numără: „Vulcanii Noroioși” de la Berca-Scorțoasa, „Focul Viu” de la Lopătari, „Blocurile de calcar de la Bădila” Pârscov, „Sarea lui Buzău” de la Viperești, „Munții de sare și peșterile în sare” de la Medelic, „Abrupturile de gresie” de pe aliniamentul Păltineni-Colți-Lopătari, „Muzeul Chihlimbarului” de la Colți, „Așezările rupestre” de la Bozioru-Aluniș-Colți, Biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Aluniș-Colți, Mânăstirea Ciolanu, Mânăstirea Rătești, „Ansamblul Conacului Cândeştilor” de la Verneşti, „Ansamblul fostei mânăstiri Berca” din actualul Schit „Sf. Arhangheli” din Berca, iar lista nu se termină aici.

Având în vedere dispunerea pe maxim 60 km lungime în lungul Văii Buzăului, precum și distanțele relativ reduse dintre acestea, obiectivele menționate pot fi vizitate, grupate pe trasee, pe parcursul a cel mult 3-4 deplasări cu durata de o zi.   

Nu vă costă nimic să vă convingeți.

„Vulcanii Noroioși” de la Berca-Scorțoasa

Desprinși parcă dintr-o altă lume decât cea pământeană, pseudo-vulcanii, cunoscuți pe raza comunelor Berca și Scorțoasa sub denumirea de „vulcani noroioși”, „pâcle” sau „fierbători”, se constituie într-una dintre cele mai spectaculoase rezervații naturale din România și din Europa, „Vulcanii Noroioși” Pâclele Mari și Pâclele Mici.

Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat Necuratul cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gîlgăie şi fierbe glodul noroios, mai rece ca gheaţa mai negru ca ceaţa, apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, ţâşneşte tina în sus, când de-o şchioapă, când de-o palmă, cănd de-un stânjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi şi balele cătrănite pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăune se scurg năclăite de-a lungul moviliţelor, se adună în nămol, se usucă în vânt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte, troscot ori ciulini” (Pseudokynegetikos, 1874).

Așa descria, cu umoru-i  caracteristic, marele erudit Alexandru Odobescu, „valea stearpă și pustie a Pâclelor de Glod”, inclusă, începând din 1995, în rezervația geologică și botanică „Vulcanii Noroioși”, instituită pe teritoriul comunelor buzoiene Berca și Scorțoasa, la Pâclele Mari și Pâclele Mici.

 Platourile predominant argiloase, de vârstă cuaternară, de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, însumând aproximativ 30 de hectare, în care se dezvoltă vulcani noroioși sau vulcani de glod – movile țuguiate de maxim 5-6 metri înălțime și găuri de până la câțiva metri diametru, de unde o pastă cenușie noroioasă țâșnește brusc sau gâlgâie mocnit, alcătuiesc, pe bună dreptate, un decor mai puțin obișnuit, dacă nu de-a dreptul straniu, demn de un scenariu de film științifico-fantastic.

Peisajul care se dezvăluie privitorilor este, fără doar și poate, unul de excepție, spre satisfacția amatorilor de experiențe inedite, pasionaților de natură, fotografie, film și nu numai.

Semnalați în România, în urmă cu aproape 150 de ani, și declarați monument al naturii de mai bine de șapte decenii, vulcanii noroioși din zonele Pâclelelor evidențiază un fenomen unic al erupțiilor de material mineral, provenit din argile și luturi, cu apa, fracțiuni de țiței, gaze natural și urme de sare, fapt ce explică atât originea marină a țițeiului din zăcământul petrolifer de la Berca existent în subsol și a sării, cât și fenomenul fizico-chimic al ascensiunii, fierberii și devenirii noroiului în curgere până la 500 m pe valea ravenată vecină.

Rezervația botanică de la Pâclele Mici prezervă încă planta endemică Nitraria schoberi, vitregită pe noroiul uscat, exclusiv mineral, cu eflorescențe saline și doar cu urme organice ale țițeiului, toxic pentru oricare altă plantă, cu excepția Nitrariei. Comunitățile vest-pontice cu Nitraria schoberi și Artemisia santonicum, constituie un habitat unicat la nivel național și, posibil, european.

În perioadele secetoase, în jurul vulcanilor de glod, se formează suprafețe cu inflorescențe de săruri sub forma unei cruste, complet lipsite de vegetație.

În perioadele cu precipitații abundente, când emisiile de gaze sunt mai puternice, apa se prelinge din gurile pâclelor de formă pozitivă pe flancuri, generând, datorită eroziunii, șanturi cu adâncimi de până la câțiva metri și ravene.

Fenomenul întâlnit la Pâclele Mari și Pâclele Mici nu este singular în România și nici în lume. În raza comunei Berca, mai apar vulcani noroioși în zonele Beciu și La Fierbători.

Mai mult de 1000 asemenea pseudo-vulcani sunt cunoscuți  în: Italia, Islanda, Noua Zeelandă, America Centrală, SUA și Kazahstan. În România, vulcani noroioși mai apar în Depresiunea Transilvaniei, Podişul Moldovei și Subcarpaţii Gorjului.

Căi de acces

Bine marcat, accesul spre Rezervația „Vulcanii Noroioși, se face cu ușurință din orașul Buzău, urmând DN 10 Buzău-Brașov până la ieșirea din localitatea Sătuc (comuna Berca), de unde se intră pe un drum comunal modernizat, care, după ce străbate satele Joseni și Policiori (comuna Berca), se bifurcă spre Pâclele Mari și, respectiv, Pâclele Mici.

Intrarea în zona marcată „Pâclele Mari” se face direct din drumul asfaltat, special amenajat, după achitarea taxei de vizitare în valoare de: 4 lei  pentru adulți, 2 lei pentru studenți și 1 leu pentru elevi.

Accesul în zona marcată „Pâclele Mici”, pentru moment, liber vizitatorilor, se face de la bifurcația marcată „Pâclele Mari 2 km”, pe un drum de sondă, până în dreptul complexului „Muddy Lands”, aflat în curs de amenajare.

De aici, se poate ajunge la Pâcle, fie prin dreapta, urmând traseul în trepte amenajat pe panta dealului, fie pe drumul de sondă, până la magazinul de vis-a-vis de stația de depozitare a țițeiului, de unde se urcă la pas cca 5-10 minute.

Distanța de la Buzău la „Vulcanii Noroioși” este de aproximativ 30 km.

Scrie un comentariu

Din categoria Călătorii, Destinații de weekend, Monumente ale naturii, Muntenia, România, Turism de nișă, Vacanţe, Valea Buzăului

“Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec”

De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni  improvizaţi, gata să se prăbuşească din clipă în clipă.

Casa în care Eminescu a locuit la Văratec între anii 1874-1889

 Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este “singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială” („Formula As” nr. 571, 2003).

Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte.

Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu.

Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală.

Imaginile înregistrate în toamna acestui an vorbesc de la sine.

Până să pătrund înăuntru, încerc să mi-l închipui pe Eminescu, aşa cum şi-l amintesc călugăriţele care au avut norocul să-l zărească aici, unde a locuit pentru a fi mai mult în preajma Veronicăi, pe când venea să o viziteze: visând cu ochii larg deschişi în spatele ferestrelor odăii din stânga, în care a scris “Călin” ori ieşind, pregătit de plimbare, cu părul răvăşit, îmbrăcat într-un sacou albastru de şiac, alături de prietenul său Creangă.

Mă trezesc însă urgent la realitate, de îndată ce păşesc în holul lung, care desparte singurele două odăi, altădată ca lacrima de curate.

Odaia în care Eminescu a scris “Călin”

In ciuda interiorului vandalizat, la exterior sunt vizibile încercări timide de cosmetizare a semnelor fireşti pe care trecerea timpului le-a lăsat asupra construcţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, procesul de restaurare a clădirii nu mai poate fi multă vreme amânat .

Apelul privind salvarea casei lui Eminescu de la Văratec, formulat cu şapte ani în urmă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, căreia i s-au alăturat cunoscute instituţii mass-media, s-ar părea că nu a reuşit să convingă îndeajuns opinia public de importanţa proiectului de reabilitare. Cu puţin noroc şi ceva mai multă publicitate, relansarea acestuia, la 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, ar putea avea însă sorţi de izbândă.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că cele câteva fotografii şi scurtele comentarii prezentate să impresioneze întratât încât să facă banii să curgă, dar sper să trezească măcar curiozitatea, dacă nu dorinţa de a ajuta.

Pentru a ajunge la casa lui Eminescu de la Văratec, schiţa de mai jos este, consider eu, pe deplin edificatoare.

Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul ”Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec”.

26 comentarii

Din categoria Călătorii, Destinații de weekend, Eminescu, Moldova, Monumente istorice, Muzee, România, Turism de nișă, Vacanţe