Arhive pe categorii: Destinații de weekend

Turnul Galata, monumentul genovez din Istanbul

Unul dintre cele mai populare monumente istorice din Istanbul, Turnul Galata a fost construit de genovezi în anul 1348, pe locul fostului Turn al farului, o clădire din lemn datând din perioada bizantină (secolul al VI-lea).

Structura din piatră, care poate fi văzută astăzi din diferite părţi ale oraşului, devenită simbolul Galatei, este cea mai importantă contribuţie adusă de genovezi la dezvoltarea oraşului.

P1500076crop

Turnul Galata văzut de pe mare

Întrucât Turnul farului era deja istorie la sosirea genovezilor, aceştia au construit un nou turn, cunoscut ca Turnul lui Cristos, în cel mai înalt punct al zidurilor din jurul Galatei, pe care le-au ridicat pentru sistematizarea zonei. Zidurile aveau 3 km lungime şi 2 m grosime.

Mari comercianţi, genovezii, care întreţineau legături economice cu statele europene, au acordat o importanţă deosebită zonei Galata, cu deschidere spre Cornul de Aur şi Marea Marmara, locuri în care funcţionau două dintre cele mai importante porturi ale oraşului.

Resturi ale zidurilor, care, odată cu trecerea timpului, s-au prăbuşit, pot fi încă văzute în apropierea monumentului.

P1500164crop

Turnul Galata văzut din piaţeta de la baza acestuia

În 1453, odată cu cucerirea Constantinopolului de către Mehmed al II-lea, structura din piatră a genovezilor a trecut în administrarea statului otoman, funcţionând ca donjon, iar un secol mai târziu ca punct de observaţie a incendiilor.

Astăzi, pentru 13 TLY (echivalentul a 5 €), este permis accesul pe platforma de observaţie, de unde genovezii urmăreau cu 7 secole în urmă sosirea vaselor comerciale.

De la 51,65 m înălţime, vizitatorilor li se dezvăluie privirii: Insulele Prinţilor din Marea Marmara, oraşul şi Cornul de Aur.

P1500162

Panorama oferită vizitatorilor din Turnul Galata

Afectat de incendiul care a devastat Galata în 1832, turnul a fost restaurat sub domnia sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839).

Turnul Galata, al cărui nume se datorează zonei istorice din Istanbul, în care este situat, şi-a dobândit aspectul actual în urma restaurării din 1967.

Dimensiunile structurii ridicate de genovezi se păstrează până astăzi.

Turnul se situează la 35 m deasupra nivelului mării, la 425 m distanţă de ţărmul Cornului de Aur.

Întrarea în clădire se face pe latura de nord, prin intermediul unei scări din marmură, construită în timpul domniei sultanului Mahmud al II-lea.

Fereastra de deasupra uşii intrării era folosită de soldaţi, în timpul gărzilor, pentru supravegherea intrării în clădire.

Diametrul exterior al Turnului Galata, la baza clădirii, este de 16,45 m, iar diametrul interior atinge 8,95 m.

P1500104crop

Turnul Galata – Diametrul exterior al structurii din piatră este de 16,45 m

Grosimea la baza zidurilor este de 3,75 m, dar scade pe măsură ce se înaintează spre partea superioară a clădirii.

Deasupra holului de intrare în clădire se ridică 9 etaje, ultimul fiind înconjurat de o platformă de observaţie. Aceasta este accesibilă vizitatorilor zilnic între orele 9.00 am şi 7.00 pm.

Priveliştea panoramică oferită de aici asupra oraşului vechi este uluitoare.

P1500123

Vedere din Turnul Galata spre peninsula istorică a oraşului

Etajul al VIII-lea este prevăzut cu o imensă fereastră arcuită, în timp ce ultimul etaj, care în prezent găzduieşte un restaurant şi un club de noapte, are ferestre de dimensiuni mai reduse, îmbrăcate în arcade.

O intrare largă de pe latura sudică a clădirii duce la holul principal, folosit în prezent drept cale de acces la ascensorul care urcă până la al VII-lea etaj.

P1500145

Podul Galata văzut de la 51,65 m înălţime, Turnul Galata

Deasupra uşii liftului, o lucrare din bronz prezintă imaginea Galatei şi a turnului, realizată după o miniatură din 1535, semnată de Matrakçi Nasuh, pictor la curtea lui Soliman (Süleyman) Magnificul.

Înainte, urcarea în turn se realiza prin intermediul unei scări din piatră până la etajul al V-lea, de unde drumul se continua pe o scară din lemn.

Scara din lemn a fost refăcută, iar astăzi este folosită de vizitatori pentru a urca din holul de la etajul al VII-lea, la platforma ultimului etaj.

P1500161

Oraşul văzut din Turnul Galata

În holul recepţiei de la etajul al VII-lea, o lucrare îl prezintă pe Hazarfen Ahmet Çelebi, omul-pasăre care, potrivit istoricului otoman Evliya Çelebi, în 1630-1632, a zburat din turn până în Űsküdar, cca 6 km, ajutându-se de aripi din lemn ataşate braţelor.

Înălţimea de la sol până în vârful turlei conice a turnului este de 62,59 m, iar înălţimea finală ajunge la 69,90 m.

În jurul turnului, care atrage zilnic mii de vizitatori în drum spre Istiklal Cadesi, strada cea mai aglomerată din Istanbul, sau spre zona veche a oraşului, sunt deschise câteva magazine, mici cafenele şi restaurante.

P1500106

Clubul de noapte şi restaurantul cu specific oriental, situate la ultimul etaj al clădirii, sunt gazdele unor spectacole de divertisment, în care muzica şi dansurile orientale fac deliciul publicului. Costul distracţiei este, însă, pe măsură.

Acces

Turnul Galata este situat în cartierul Galata (Karaköy) din Istanbul.

Accesul la baza turnului este posibil fie dinspre podul Galata, urcând scările Kamondo, fie dinspre Istiklal Cadesi.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Călătorii, Destinații de weekend, Monumente istorice, Muzee, Turcia, Turism, Vacanţe

Palatul Topkapi, cel mai vizitat muzeu din Turcia

Timp de patru secole reşedinţa oficială a sultanilor otomani, începând cu Mehmed Cuceritorul, şi, totodată, centrul administrativ, educaţional şi cultural al unuia dintre cele mai puternice imperii ale lumii, Palatul Topkapi constituie, fără doar şi poate, una dintre principalele atracţii ale oraşului Istanbul.

P1500123crop

Palatul Topkapi, văzut din Turnul Galata

Potrivit raportărilor Ministerului Turismului şi Culturii din Turcia, Palatul Topkapi surclasează, ca popularitate, atât Muzeul Ayasofya din Istanbul, cât şi toate celelalte muzee şi situri istorice de pe cuprinsul ţării.

Palatul Topkapi este situat în cel mai înalt punct al promontoriului dintre Cornul de Aur şi Marea Marmara, de unde strâmtoarea Bosfor se dezvăluie în întreaga sa splendoare.

P1490953crop

Palatul Topkapi, Ayasofya şi Moschea Albastră, văzute dinspre mare

Mărginit de mare la est şi sud, iar la vest şi sud de Parcul Gülhane, fosta Grădină Imperială, Palatul Topkapi este înconjurat de ziduri de apărare, în care sunt deschise trei porţi principale de acces: Poarta Imperială, Poarta Otluk şi Poarta Demir, precum şi alte câteva porţi secundare.

P1490663 crop

Poarta Imperială, Palatul Topkapi

Construcţia Palatului Topkapi a început în 1460, la iniţiativa sultanului Mehmed Cuceritorul, şi a fost finalizată în 1478, în timpul domniei lui Baiazid al II-lea. În următorii 400 de ani, palatul a fost extins, prin adăugarea de noi clădiri individuale, în funcţie de necesităţi.

Transformat în muzeu cu nouă decenii în urmă, palatul se prezintă sub forma unui ansamblu arhitectural, alcătuit din grădini şi curţi, împrejmuite de câteva zeci de clădiri de mici dimensiuni, cu cel mult două niveluri, îndeplinind funcţionalităţi diferite (conducerea afacerilor statului, depozitarea Tezaurului Imperial şi a Relicvelor Sfinte ale Profetului Mohamed, păstrarea arhivelor imperiale, reşedinţa sultanilor etc).

Arhitectura Palatului Topkapi este complet diferită de cea a palatelor europene. În timp ce la exterior cele mai multe dintre clădirile palatului se prezintă neatrăgător, decoraţiunile interioare, extrem de elaborate, sunt de o frumuseţe de-a dreptul copleşitoare.

Printre sectoarele palatului care se bucură de cea mai mare atenţie din partea publicului vizitator se numără: Tezaurul Imperial, Relicvele Sfinte, Haremul, Consiliul Imperial, Camera de Audienţe şi, nu în ultimul rând, Terasa Imperială.

Principala cale de acces în palat o reprezintă Poarta Imperială (Bab-i Hümayun), ridicată sub domnia lui Mehmed Cuceritorul.

P1490667

Poarta Imperială, Palatul Topkapi

Prin Poarta Imperială se pătrunde în Prima curte a palatului (Alay Meydani), numită şi Curtea Ceremoniilor.

P1490439

Prima curte a palatului Topkapi

Pe drumul care face legătura între Poarta Imperială şi cea de a doua poartă a palatului, Poarta Salutului (Bab-üs Selam), plecau la război sultanii otomani, erau întâmpinaţi ambasadorii străini şi se distribuia bacşiş în timpul ceremoniilor de urcare pe tron a sultanilor.

Cea mai largă curte a palatului, Curtea Ceremoniilor, adăposteşte atât clădiri bizantine, cât şi construcţii datând din perioada otomană.

Tot aici se află ghişeele pentru procurarea biletelor de intrare în palat.

P1490655

Prima curte a palatului Topkapi, cu Drumul Sultanului (centru) şi casele de bilete (stânga)

Această curte, unde aveau loc diferite ceremonii şi procesiuni, era singurul loc din palat în care accesul populaţiei era permis. Aici se găseau clădirile serviciilor externe, majoritatea dispărute în decursul timpului.

P1490657

Vedere din prima curte a palatului Topkapi spre Poarta Salutului

În apropiere de Poarta Salutului se găsea Pavilionul Petiţiilor (Deavi Kasri), unde, prin intermediul unui vizir, se puteau face zilnic reclamaţii şi depune petiţii adresate Divanului.

P1490442

Poarta Salutului, Palatul Topkapi (prima curte)

Biserica Sfânta Irina (Aya Irini) este una dintre puţinele structuri destinate serviciilor externe palatului, păstrate până astăzi.

Edificiul de cult se numără printre primele biserici bizantine ridicate în timpul domniei împăratului Constantin I.

P1490661 crop

Biserica Sfânta Irina, Palatul Topkapi (Prima curte)

Refăcută în urma unui incendiu devastator, Biserica Sfânta Irina a funcţionat în decursul timpului ca depozit de armament, muzeu de arheologie şi muzeu militar.

În prezent, construcţia, care dispune de o ascustică excepţională, găzduieşte concerte de muzică clasică în perioada Festivalului Muzicii, organizat anual la Istanbul.

În Prima curte se poate intra şi prin Poarta Kozbekçileri, deschisă spre parcul Gülhane şi Muzeul de Arheologie.

Prin Poarta Salutului – simbol al fastului şi măreţiei Imperiului Otoman şi, totodată, imaginea Palatului Topkapi,  se pătrunde în Cea de a doua curte a palatului, unde are loc verificarea biletelor de acces în muzeu şi controlul de securitate cu raze X.

P1490470

Punctul de control aflat la intrarea în cea de a doua curte, Palatul Topkapi

Cele două turnuri, care străjuiesc Poarta Salutului, au fost construite sub domnia sultanului Soliman (Süleyman) Magnificul (1520-1566).

P1490456

Poarta Salutului, Palatul Topkapi (prima curte)

Accesul călare pe sub Poarta Salutului era permis exclusiv sultanului. Totuşi, intrarea şi ieşirea trăsurilor imperiale prin această poartă era admisă.

Cea de a doua curte a palatului, numită şi Curtea Consiliului Imperial (Divan Meydani) sau Curtea Divanului, găzduieşte clădirea Consiliului Imperial, locul în care statul era reprezentat şi se exercita funcţia administrativă a acestuia.

P1490595

Intrarea în clădirea Consiliului Imperial, Palatul Topkapi (a doua curte)

Destinată întrunirilor, care aveau loc patru zile pe săptămână şi erau prezidate de Marele Vizir, actuala clădire a Consiliului Imperial, străjuită de Turnul Justiţiei, a cărei piatră de temelie a fost pusă sub Mehmed Cuceritorul, datează din timpul domniei sultanului Soliman (Süleyman) Magnificul.

P1490490

Clădirea Consiliului Imperial, străjuită de Turnul Justiţiei, şi fosta clădire a Trezoreriei (dreapta), Palatul Topkapi (a doua curte)

Cea mai înaltă construcţie din Palatul Topkapi – Turnul Justiţiei (Adalet Kasri), este amplasată între clădirea Consiliului Imperial şi Harem. Turnul Justiţiei simbolizează importanţa deosebită acordată de sultan dreptăţii, cea mai preţuită dintre virtuţile morale.

P1490483

Turnul Justiţiei şi Monumentul închinat lui Sukhum, Palatul Topkapi (a doua curte)

În stânga Curţii Divanului, pot fi văzute două fântâni, construite în timpul lui Ahmed al III-lea, iar în dreapta, numeroase fragmente de coloane din perioada bizantină.

P1490468

Fragmente de coloane din perioada bizantină, Palatul Topkapi (a doua curte)

Remarcabilă este şi prezenţa tavanului Cisternei bizantine, amplasate pe Drumul Sultanului, care leagă Poarta Salutului de Poarta Fericirii.

Curtea Consiliului Imperial este străbătută de Drumul Vizirului, care duce la clădirea Consiliului Imperial (Divan-i Hümayun) şi la cea de a treia poartă a palatului, Poarta Fericirii (Bab-üs Saade).

P1490481

Poarta Fericirii Palatul Topkapi (curtea a doua)

O cafenea desparte Clădirea Consiliului Imperial de intrarea în Harem, reşedinţa sultanilor.

P1490602

Cafeneaua din spatele Consiliului Imperial, Palatul Topkapi (a doua curte)

Pentru vizitarea Haremului se cumpără bilet separat (15 TRY) de la ghişeele situate în apropierea intrării acestuia. Taxa de vizitare este de 15 TRY (echivalentul a 6 €) pentru adulți, iar accesul copiilor cu vârste de până la 12 ani este gratuit.

Haremul constituia reşedinţa sultanului, a mamei acestuia, a soţiilor, fiicelor, fiilor, femeilor cu funcţii de răspundere în administrarea problemelor gospodăreşti, a sute de slujitoare şi eunuci negri.

Singurii bărbaţi, cărora le era permis accesul în reşedinţa sultanilor, erau eunucii, slujitorii care asigurau paza femeilor şi răspundeau de menţinerea disciplinei în Harem.

P1490610

Intrarea principală în Harem, Palatul Topkapi

În forma în care se prezintă astăzi, complexul rezidenţial destinat sultanilor în Palatul Topkapi a suferit numeroase modificări, restaurări şi extinderi. Planul de bază al acestuia constă, însă, din mai multe curţi consecutive, înconjurate de spaţii de locuit, camere, pavilioane şi clădiri anexă, intercalate între acestea.

P1490642

Apartamentele prinţului moştenitor (exterior), văzute din Curtea Favoritelor, Harem, Palatul Topkapi

Potrivit înregistrărilor scriitorului otoman Evliya Çelebi, aripa corespunzătoare Haremului  a fost adăugată palatului abia spre finele secolului al  XVI-lea.

La scurt timp după ridicarea palatului Topkapi, vechiul palat, situat în cartierul Bayezid din Istanbul, a început să fie folosit exclusiv ca Harem, în timp ce noul edificiu a devenit sediu al guvernului şi administraţiei publice, care împreună au constituit aşa-numitul selamlýk.

Sultanul Soliman (Süleyman) Magnificul a adus-o la Palatul Topkapi doar pe soţia sa, Hürrem, mutarea haremului din vechiul palat realizându-se abia în timpul domniei lui Murad al III-lea (1574-1595).

P1490626

Fântâna din antecamera apartamentului sultanului, Harem, Palatul Topkapi

Perioada în care Soliman (Süleyman) Magnificul s-a mutat în Palatul Topkapi, împreună cu Haseki (“favorita”) Hürrem şi familia sa a reprezentat apogeul dezvoltării Haremului Palatului Topkapi.

Extins pe mai bine de 6720 mp, Haremul Palatului Topkapi grupează clădiri cu 3-4 etaje, totalizând 259 camere, 46 de toalete, 12 spaţii de depozitare pentru articole nealimentare, 8 băi, 8 holuri de intrare, un spital, 2 dormitoare, 4 bucătării, 6 cămări pentru alimente şi un bazin de înot.

Intrucât populaţia din harem a crescut simţitor odată cu finele secolului al XVI-lea, aici au fost ridicate etaje şi construite clădiri anexă, pentru a extinde dormitoarele servitoarelor şi apartamntele soţiilor sultanului.

Sectoarele din Harem destinate serviciilor includeau: bucătăria, pivniţa pentru depozitarea alimentelor, băile, spălătoria, spitalul, precum şi dormitoarele servitoarelor şi ale eunucilor negri.

Fiecare grupă a personalului de serviciu şi grup ierarhic din harem avea propriul spaţiu de locuit dispus în jurul unei curţi. Apartamentele erau ocupate de eunuci, eunucul şef, concubine, mama sultananului, prinţii moştenitori şi favorite.

P1490619

Curtea apartamentelor mamei sultanului (Valide Dairesi), Harem, Palatul Topkapi

Cele mai frumoase camerele erau ocupate de mamele sultanilor (Valide), care deţineau puterea supremă în Harem, în timp ce alte camere erau destinate fiilor sultanilor, concubinelor, eunucilor şi altor categorii de servitori.

P1490621

Curtea apartamentelor mamei sultanului (Valide Dairesi), Harem, Palatul Topkapi

Majoritatea slujitoarelor din Harem erau fete de religie creştină sau iudaică, vorbitoare de limba rusă, greacă, sârbă, georgiană şi albaneză, capturate în războaie, cumpărate din pieţele de sclavi sau primite în dar de conducătorii otomani.  Îndeosebi, fetele din Circassia, teritoriu cunoscut astăzi ca Georgia şi Armenia, erau extrem de căutate, fiind apreciate pentru frumuseţea lor izbitoare.

P1490639

Curtea Favoritelor, Harem, Palatul Topkapi

Departe de imaginea idilică, oglindită în reprezentările unor mari artişti europeni ai secolelor XVI-XIX, pe când accesul străinilor în “casa fericirii sultanului” din Palatul Topkapi era interzis, viaţa în Harem a slujitoarelor suveranilor otomani nu era deloc de invidiat.

Odată intrate în Harem, fetele erau învăţate să scrie, să citească, să cânte, să danseze şi, nu în ultimul rând, să-l facă fericit pe sultan. Dintre acestea, însă, foarte puţine ajungeau în iatacul imperial, de regulă, cu ajutorul şefului eunucilor negri, care reprezenta cea de a treia putere în sistemul opresiv otoman, după sultan şi Marele Vizir.

Întrucât naşterea unui copil, implica automat dobândirea unui statut superior, iar visul fiecărei fete era să ajungă viitoarea Valide – puterea supremă în Harem, competiţia era extrem de strânsă.

Dacă nou-născutul era băiat, exista posibilitatea ca acesta să devină cândva suveran, în dinastia otomană tronul fiind accesibil oricărui fiu al sultanului.

P1490635

Vitralii din interiorul Apartamentelor prinţului moştenitor, Harem, Palatul Topkapi

Miza fiind extrem de mare, nu de puţine ori, rivalitatea dintre mamele fiilor sultanului ducea la violenţe împinse până la extrem, otrăviri şi înjungheri.

Datorită mutilărilor fizice şi psihice la care erau supuse, cu timpul, unele dintre ele deveneau vindicative şi corupte, sfârşind, nu în puţine cazuri, pe fundul Bosforului.

Interdicţia vizitării acestui sector al Palatului Topkapi, fapt care a generat numeroase legende, menite să înfierbânte imaginaţia bărbaţilor din întreaga Europă, a durat până în timpul domniei sultanului Selim al III-lea, când pentru prima dată în istorie, soţiilor diplomaţilor străini li s-a permis accesul în clădire.

P1490631

Camera sultanului Ahmed I, Harem, Palatul Topkapi

Astăzi, intrarea în Harem se face printr-o poartă, aflată în spatele Clădirii Consiliului Imperial, care servea în trecut drept cale de acces pentru eunuci şi pentru trăsurile ce asigurau transportul nevestelor sultanului.

În 1910, Haremul Palatului Topkapi şi-a pierdut funcţia iniţială, din ordinal Sultanului Mehmed al V-lea. După ce a fost restaurant, Haremul este astăzi deschis publicului larg spre vizitare.

Situată în continuarea clădirii Consiliului Imperial, clădirea fostei Trezorerii Imperiale găzduieşte în prezent colecţia de arme a sultanilor otomani.

P1490591

Clădirea fostei Trezorerii, în care este expusă colecţia de arme a sultanilor, Palatul Topkapi (a doua curte)

Aici pot fi văzute atât arme primite de sultani în dar, armele personale deţinute de Mehmed II, Baiazid II, Soliman Magnificul, Selim II şi Ahmed II, precum şi arme ale marilor viziri şi ale altor demnitari. Marea diversitate a colecţiei se datorează şi faptului că, potrivit tradiţiei, armele aparţinând personalităţilor invinse în lupte erau aduse la palat ca pradă de razboi.

Printre exponate se află şi sabia lui Ştefan cel Mare.

Peste drum de clădirea Consiliului Imperial, se găsesc Bucătăriile palatului (Saray Mutfaklari), construite în secolul al XV-lea şi refăcute mai târziu de Mimar Sinan, potrivit cerinţelor vremii.

P1490472

Bucătăriile palatului Topkapi (a doua curte)

Astăzi, o parte din clădirile Bucătăriilor palatului funcţionează ca muzeu, expunând o impresionantă colecţie de porţelanuri din China şi  Japonia, primite în dar de sultanii otomani, precum şi vase din cupru, porţelan şi ceramică, utilizate în bucătăriile palatului.

Un magazin de suveniruri, situat în stânga intrării în Cea de a doua curte a palatului, oferă vizitatorilor: farfurii pictate manual, în nuanţe de alb şi albastru, eşarfe din mătase de Bursa, semne de carte ţesute manual, pahare de ceai şi câte şi mai câte. Preţurile sunt exagerat de mari.

P1490649

Mascota magazinului de suveniruri, Palatul Topkapi (a doua curte)

Poarta Fericirii (Bab-üs Saade) face trecerea din Curtea Divanului în Cea de a treia curte a palatului, care găzduieşte Camera de Audienţe (Arz Odasi), Biblioteca Imperială (Enderun Kütüphanesi), Moschea Aghas (Ağalar Camii), precum şi Camera sultanului (Has Oda).

P1490488

Poarta Fericirii, Palatul Topkapi (curtea a doua)

În timpul ceremoniilor de urcare pe tron, precum şi cu ocazia sărbătorilor religioase, suveranii otomani priveau din faţa Porţii Fericirii festivităţile ce aveau loc în Curtea Consiliului Imperial.

P1490486

Poarta Fericirii, Palatul Topkapi (curtea a doua)

Cea de a treia curte a palatului reprezintă sectorul din Palatul Topkapi cel mai căutat de vizitatori, în mare parte şi datorită expoziţiilor permanente găzduite în clădirile de aici.

Curtea Palatului Interior, care acoperă o suprafaţă de cca 8300 mp, cuprinde: Camera de Audienţe, Biblioteca lui Ahmed al III-lea, Tezaurul Imperial, Şcoala Enderun (Enderûn Mektebi), Pavilionul Fatih (Fâtih Köşkü),  Camera sultanului (Has Oda), precum şi numeroase dormitoare.

Situată imediat în spatele Porţii Fericirii, pentru a masca intrarea în Cea de a treia curte a palatului, Camera de Audienţe (Arz Odasi) este o clădire cu aspect de pavilion, înconjurată de 22 de coloane, care susţin un acoperiş larg. Decoraţiunile acesteia datează din timpul domniei lui Soliman (Süleyman) Magnificul.

P1490510

Camera de Audienţe, Palatul Topkapi (curtea a treia)

În Camera de Audienţe, cunoscută şi sub numele de Camera Petiţiilor, sultanul îi primea personal pe viziri, precum şi pe ambasadorii şi oficialii străini.

Vizirii, care îşi prezentau aici sultanului rapoartele individuale, nu ştiau niciodată dacă aveau să iasă din clădire teferi. În funcţie de rezultatele activităţii, aceştia erau fie răsplătiţi cu daruri de preţ sau funcţii înalte, fie daţi pe mâna eunucilor, pentru a fi omorâţi prin sugrumare.

Cele două uşi din faţa Camerei de Audienţe erau destinate vizitatorilor, în timp ce o a treia uşă, ducând în spatele clădirii, era rezervată sultanului.

P1490491

În dreapta intrării principale în Camera de Audienţe se găseşte o mică fântână, datând, de asemenea, din timpul domniei lui Soliman (Süleyman) Magnificul.

P1490502

Fântâna lui Soliman (Süleyman) Magnificul, Camera de Audienţe, Palatul Topkapi (curtea a treia)

Amplasată strategic la intrarea în Camera de Audienţe, pentru ca zgomotul produs de căderea apei să împiedice ascultarea conversaţiilor din interior, fântâna reprezenta, totodată, simbolul sultanului, considerat „izvorul generozităţii, dreptăţii şi  marea binefacerilor“.

Darurile aduse de ambasadori sultanului erau aşezate în faţa ferestrei situate între cele două intrări din faţa clădirii.

Intrarea din stânga, prin care darurile erau introduse în Curtea Palatului Interior, este cunoscută sub numele de Poarta Peşcheşului (Pişkeş Kapisi),.

In spatele Camerei de Audienţe, pe latura estică, se află fostul Dormitor Seferli, care găzduieşte în prezent Colecţia costumelor imperiale, cuprinzând peste 2500 de piese, cele mai multe dintre acestea fiind caftane ale sultanilor otomani.

Colecţia, alcătuită atât din veşminte de zi cu zi, cât şi din costume de gală, destinate ceremoniilor, oferă informaţii preţioase privind evoluţia ţesăturilor produse în perioada otomană.

Biblioteca lui Ahmed al III-lea, situată imediat în spatele Camerei de Audienţe, constituie un exemplu semnificativ pentru arhitectura otomană a secolului al XVIII-lea.

Expoziţia dedicată Tezaurului Imperial, găzduită în fostul Pavilionul Fatih, una dintre cele mai vechi clădiri ale Palatului Topkapi, cuprinde o vastă colecţie de obiecte de artă şi bijuterii, create de meşterii artizani ai palatului, alături de daruri provenite din toate colţurile lumii, primite de sultani cu ocazia anumitor evenimente.

P1490497

Clădirea Tezaurului Imperial, Palatul Topkapi (a treia curte)

Printre exponate se remarcă: armura sultanului Mustafa al III-lea, decorată cu aur şi încrustată cu pietre preţioase, tronul din abanos al sultanului Murat al IV-lea, o cutie muzicală din aur, de provenienţă indiană, datând din secolul al XVII-lea, pahare ornate cu pietre scumpe, diamante şi smaralde, tronul din lemn de nuc al lui Ahmed I, cu încrustaţii de sidef, tronul din aur aparţinând lui Mahmud I, decorat cu perle şi smaralde, două sfeşnice din aur, ornate cu briliante, cântărind nu mai puţin de 48 kg fiecare, şi, nu în ultimul rând, Hangerul Topkapi şi Diamantul în formă de pară, piesele de rezistenţă ale colecţiei.

P1490514

Intrarea într-una din camerele Tezaurului Imperial, Palatul Topkapi (a treia curte)

Exponatele din această secţiune a muzeului sunt nepreţuite, acestea conţinând, pe lângă valoarea istorică şi artistică, şi o deosebită valoare sentimentală.

În cea mai importantă structură din perioada otomană, Camera sultanului (Has Oda), datând din secolul al XV-lea, adăpostind în prezent Relicvele Sfinte (Mukaddes Emanetler Dairesi), sunt expuse: mantia Profetului Mohamed, fire de păr din barba Profetului Mohamed, urma piciorului şi sabia Profetului Mahomed, toiagul lui Moise, sabia lui David, armele şi armurile primilor califi ai Islamului.

P1490579

Intrarea în clădirea Relicvelor Sfinte, Palatul Topkapi (a treia curte)

P1490579Mărginit la nord de clădirea care adăposteşte în prezent Tezaurul Imperial, fostul Dormitor al servitorilor sultanului, care funcţionează acum ca sală de expoziţii, prezintă o colecţie impresionantă de portrete ale sultanilor otomani.

Ultima curte a Palatului Topkapi, cunoscută sub numele de Sofa-i Hümayün sau Cea de a patra curte a palatului, destinată exclusiv sultanului şi familiei sale, cuprinde sectorul unde se afla Terasa imperială sau Terasa de marmură până la începutul secolului al XVII-lea, moment în care acolo au fost construite noi pavilioane.

Cele mai importante clădiri din Cea de a patra curte a palatului, unul dintre cele mai frumoase locuri din Palatului Topkapi, sunt: Pavilionul Revan (Yerevan) şi Pavilionul Bagdad, ridicate în cinstea victoriilor înregistrate de sultanul Murad al IV-lea la Yerevan (1636) şi Bagdad (1639), Pavilionul Iftar şi Camera circumciziilor.

P1490556crop

Pavilionul Revan, Palatul Topkapi (a patra curte)

P1490561crop

Pavilionul Revan, Palatul Topkapi (a patra curte)

Pavilionul Revan (Yerevan) şi Pavilionul Bagdad sunt amplasate pe Terasa imperială – o întinsă terasă din marmură, cu vedere spre Cornul de Aur.

P1490536

P1490547

Între Pavilionul Bagdad şi Camera circumciziilor se găseşte Pavilionul Iftar.

P1490558

Pavilionul Iftar sau Umbrarul Iftar (İftariye Köşkü/İftariye Kameriyesi) atrage ca un magnet turiştii dornici să-şi imortalize vizita la Palatul Topkapi, atât datorită aspectului său exotic, amintind de unele construcţii tradiţionale de pe continentul Asiatic, cât şi datorită priveliştii de excepţie oferite spre Cornul de Aur şi Marea Marmara.

P1490574

Vedere spre Beyoglu şi Marea Marmara de pe Terasa de marmură, Palatul Topkapi (a patra curte)

Amplasat  pe marginea terasei, pavilionul cu acoperiş din bronz aurit era folosit în postul Ramadanului, când, după apusul soarelui, sultanul lua la adăpostul acestuia singura masă din zi.

Camera circumciziilor (Sünnet Odasi), destinată ceremonialului circumciziunii, la care erau supuşi tinerii prinţi, este decorată la interior şi la exterior cu plăci de faianţă, care au împodobit odinioară faţadele clădirilor ridicate în timpul domniei lui Soliman (Süleyman) Magnificul.

P1490562 crop

Faţada Camerei circumciziilor, îmbrăcată în plăci de faianţă cu motive florale, datând din timpul lui Soliman (Süleyman) Magnificul, Palatul Topkapi (a patra curte)

Cele mai vechi dintre acestea, datând din 1529, în tonuri de alb şi albastru, pot fi văzute pe faţada clădirii.

În stânga, se găseşte un al treilea pavilion, ridicat de sultanul Ibrahim I, în aceeaşi etapă cu Camera circumciziilor. Sub balconul acestei clădiri, cu vedere spre Pavilionul Bagdad şi Pavilionul Iftar, se dechide un bazin, având în centru o fântână arteziană.

P1490555

Pavilionul Bagdad şi fântâna de pe Terasa de marmură, Palatul Topkapi (a patra curte)

Din această curte se coboară spre o altă terasă, care găzduieşte Turnul medicului şef şi Pavilionul Kara Mustafa Paşa.

Pe cea mai joasă terasă, cu vedere la Marea Marmara, se găsesc Pavilionul Mecidiye, Camera Veşmintelor şi Moschea Sofa, construită de sultanul Abdulmajid în 1858.

P1490517

Pavilionul Mecidiye (Mecidiye Köşkü) este una dintre ultimele clădiri adăugate ansamblului architectural al Palatului Topkapi, în 1840. Acesta a fost construit din dispoziţia sultanului Abdül Mecid I, ca sală de recepţii şi loc de odihnă, datorită poziţiei, care oferă o privelişte uluitoare atât asupra Mării Marmara, cât şi asupra Bosforului.

Clădirea, care reflectă o îmbinare a stilului european cu stilul tradiţional otoman, găzduieşte astăzi, ocazional, oaspeţii străini.

P1490522

În ciuda faptului că, odată cu mutarea la Palatul Dolmabahce, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, gloria de altădată a Palatul Topkapi a apus, acesta nu şi-a pierdut nicidecum semnificaţia istorică.

În fiecare a XV-a zi a Ramadanului, sultanii şi familiile lor vizitau Pavilionul Sfintei Mantii, iar ceremoniile dedicate urcării pe tron şi funeraliilor au continuat aici până în 1923.

P1490577

Clădirea Relicvelor Sfinte, care adăposteşte Pavilionul Sfintei Mantii, Palatul Topkapi (a treia curte)

Începând din perioada domniei sultanului Abdulmajid (1839-1861), expunerea obiectelor de mare valoare, păstrate în Trezoreria Imperială, oficialităţilor străine de rang înalt a devenit o tradiţie.

Din 1924, Palatul Topkapi funcţionează ca muzeu, iar în anul 1985 a fost înscris în patrimoniul mondial al UNESCO.

Acces

Accesul în Palatul Topkapi se poate face fie prin spatele Muzeului Ayasofya, fie dinspre parcul Gülhane, pe langa Muzeul de Arheologie.

Muzeul Palatului Topkapi este deschis de miercuri până luni, între orele 9.00 – 19.00, în perioada 15 aprilie  – 1 octombrie/ 9.00 – 17.00, în perioada 1 octombrie – 15 aprilie. În zilele de marţi, muzeul este închis.

Taxa de vizitare este de 25 TRY (echivalentul a 10 €) pentru adulți, iar accesul copiilor cu vârste de până la 12 ani este gratuit. Taxa nu include vizitarea Haremului, pentru care se cumpără bilet separat (15 TRY).

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Castele și palate, Călătorii, Destinații de weekend, Monumente istorice, Muzee, Turcia, Turism

Călător prin ținutul Neamțului (IV): Ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni

Văzute din şoseaua care leagă reşedinţele judeţelor Neamţ şi Bacău, ruinele de la Podoleni stârnesc invariabil curiozitatea călătorului dornic să descopere locuri mai puţin ştiute .

Un panou informativ, instalat în dreptul canalului de aducţiune Bistriţa, pe sensul de mers dinspre Piatra Neamţ spre Bacău, oferă lămuririle necesare.

Panoul informativ, care anunţă apropierea de situl arheologic „La ruine – Bociuleşti”, comuna Podoleni – canal aducţiune r. Bistriţa, la 25 km de Piatra Neamţ

Pe această cale, afli că ruinele de pe teritoriul comunei nemţene Podoleni aparţin unei biserici cu hramul Sfintei Paraschiva, ridicate în anul 1630 de către logofătul Dumitraşcu Ştefan, pe moşia sa de la Bociuleşti. Lăcaşul de cult, amplasat pe terasa inferioară a râului Bistriţa, s-a surpat în urma unei viituri puternice, după mai bine de două secole de funcţionare.

Această prezentare necesită JavaScript.

De aproape, rămăşiţele vechiului monument medieval de la Bociuleşti se descoperă privitorului drept parte a unei construcţii din piatră şi cărămidă, amintind, prin plastica faţadelor decorate cu arcade oarbe, de edificiile religioase ctitorite de Ştefan cel Sfânt.

Ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Din biserica „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti s-au păstrat, în diferite stadii de conservare: absida altarului, naosul, iar pe latura sudică, rămăşiţe din turnul clopotniţă.

Fereastra absidei principale a bisericii de la Bociuleşti, deschisă spre răsărit – ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Pereţii structurii de formă circulară, realizată din piatră şi cărămidă, sunt străbătuţi de o reţea densă de canale, cu rol în amplificarea sunetelor cât şi de aerisire.

Canalele din pereţii incintei, cu rol în amplificarea sunetelor şi de aerisire – situl „La ruine – Bociuleşti”, Podoleni, Neamţ

Porţiuni dintr-un tunel secret, pentru refugierea în caz de pericol, sunt vizibile, de asemenea, în pereţii interiori ai incintei, la mai bine de 3 m înălţime .

Porţiune a tunelului de fugă, vizibilă la partea superioară a peretelui (dreapta) – situl „La ruine – Bociuleşti”, Podoleni, Neamţ

Fereastra deschisă în peretele sudic al naosului, biserica „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Intrarea în biserică, deschisă în zidul sudic – ruinele bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Rămăşiţele turnului-clopotniţă de pe latura sudică a bisericii „Sfânta Paraschiva” de la Bociuleşti, Podoleni, jud. Neamţ

Situl arheologic de la Podoleni „La ruine  – Bociuleşti” figurează pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ, alături de ruinele fostei mănăstiri Bociuleşti şi de ruinele bisericii „Sf. Arhangheli”, ridicată două decenii mai târziu decât biserica „Sfânta Paraschiva”.

Se spune că,  între odoarele sale, biserica de la Buciuleşti a deţinut şi  un deget al Sfintei Cuvioase Parascheva, relicvă adusă de Ştefan Dumitraşcu de la Constantinopol, probabil la sfinţirea bisericii în 1630.

Despre evenimentele petrecute la Bociuleşti, între momentul ctitoririi edificiului şi deteriorarea acestuia, istoricii afirmă că aici „au fost închişi fraţii Toma, vornicul Cantacuzin şi Iordache Contacuzin împreună cu doamna lui Vasile Lupu Voievod”.

Lângă ruinele de la Bociuleşti, un paraclis şi câteva acareturi aducând a organizare de şantier, apărute, după cum se pare, în ultimul deceniu, stau mărturie că în acel loc se petrece ceva.

Paraclisul ridicat în prejma ruinelor de la Bociuleşti, văzut prin fereastra altarului vechii biserici „Sfânta Paraschiva”, Podoleni, jud. Neamţ

Doi călugări de la Mânăstirea Bistriţa speră să refacă la Bociuleşti obştea monahală risipită cu aproape două secole în urmă.  Doamne-ajută-i!

Acces

Ruinele de la Bociuleşti sunt vizibile de pe drumul naţional DN 15 Piatra Neamţ – Bacău, la intrarea în comuna Podoleni, în versantul stâng al râului Bistriţa. Un drum lateral, care porneşte din dreptul podului peste canalul de aducţiune al râului Bistriţa şi urmează direcţia cursului de apă, face legătura cu situl arheologic „La ruine – Bociuleşti” după nici 200 m .

Drumul de acces, paralel cu canalul de aducţiune al r. Bistriţa, care face legătura între DN 15, Bacău-Piatra Neamţ, şi situl arheologic „La ruine – Bociuleşti”, comuna Podoleni

Scrie un comentariu

Din categoria Destinații de weekend, Ținutul Neamțului, Lăcașe de cult, Moldova, Monumente istorice, România, Vacanţe

„Eminescu la Mânăstirea Văratec”, un eveniment dedicat refacerii casei în care poetul național a locuit la Văratec

Un comentariu

Din categoria Destinații de weekend, Eminescu, Evenimente, Ținutul Neamțului, Moldova, Monumente istorice, România, Turism de nișă, Vacanţe

Călător prin ținutul Neamțului (III): Mânăstirea Secu

Nucleu de credință și spiritualitate românească, cu o bogată tradiţie istorică şi culturală, Mânăstirea Secu este unul dintre cele mai cunoscute și vizitate așezăminte monahale din ținutul Neamțului.

Protejată de ziduri groase din piatră, întărite la colțuri cu turnuri de apărare, mânăstirea cu aspect de cetate, situată la 22 km vest de Târgu Neamț, pe valea pârâului Secu, constituie ctitoria boierului moldovean Nestor Ureche – tatăl cronicarului Grigore Ureche, Mare Vornic, judecător principal al tării și „mai marele curții domnești” sub domnia lui Ieremia Movilă (august 1595 – mai 1600 și septembrie 1600 – 10 iulie 1606).

Turnul de pe colțul de sud-vest al incintei (stânga), zidul de sud și turnul de sud-est (dreapta), Mânăstirea Secu

Ridicată în anul 1602, în decurs de patru luni – performanță neegalată de vreuna dintre ctitoriile lui Ștefan cel Mare, Mânăstirea Secu poartă hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătorit la data de 29 august.

Zidurile mânăstirii, având o înălțime maximă de 9 m și grosimea de 3 m, închid în incinta de formă dreptunghiulară, ale cărei laturi mari nu depășesc 100 m, Biserica Mare.

Biserica Mare a Mânăstirii Secu

Ieșind din zidurile incintei către exterior, turnuri de colț, destinate apărării edificiului, îndeplinesc, de mai bine de patru secole, și alte funcții necesare activității mânăstirii.

Turnul de sud-vest al incintei, cu rol în apărarea așezământului monahal

Etajul turnului de sud-est găzduiește Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în colțul de nord-est al incintei funcționează Paraclisul „Sfântul Nicolae”. Nivelurile superioare ale turnului de nord-vest („turnul Mitrofanei”) au fost amenajate ca locuință pentru familia ctitorului.

Turnul de sud-est (stânga) și Paraclisul „Sfântul Nicolae” (dreapta), văzute din exteriorul Mânăstirii Secu

Intrarea în incinta mânăstirii se face printr-o deschidere practicată la nivelul inferior al unui turn-clopotniță, amplasat pe latura de vest a zidurilor.

Intrarea în incinta Mânăstirii Secu se face pe la baza turnului-clopotniță

Zidurile incintei și turnurile de apărare ale Mânăstirii Secu au suferit intervenții și refaceri în perioada domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), precum și, două secole mai târziu, în perioada care a urmat incendiului devastator din 1821, provocat de turcii care au asediat mânăstirea, în confruntarea cu cetele eteriste.

Turnul-clopotniță al Mânăstirii Secu, amplasat pe latura de vest a zidurilor

Pe lângă Biserica Mare, cu hramul „Taierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului” și Paraclisul „Sfântul Nicolae”, complexul arhitectural al Mânastirii Secu cuprinde: stăreția, un muzeu de obiecte bisericești, chilii, clădiri anexe, precum și două arhondarice.

Chilii dispuse pe latura de nord a incintei Mânăstirii Secu

În afara zidurilor asezământului monahal, la nici 100 m spre est, se află Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (Biserica cimitirului), clădită pe locul celui mai vechi lăcaș de cult întemeiat în zonă, Schitul lui Zosima.

Biserica Mare

Exemplu de îmbinare armonioasă a stilurilor arhitecturale bisericești moldovenesc și muntenesc, caracteristice pentru secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea, Biserica Mare a Mânăstirii Secu se prezintă sub forma unei construcții impunătoare prin formă și dimensiuni, cu  fațade și turle laborios decorate.

Biserica Mare a Mânăstirii Secu

Pisania originală, scrisă în limba slavonă, se păstrează pe peretele sudic al bisericii, dedesubtul unei icoane, înfațișându-i pe Iisus Hristos, ca arhiereu sezând pe tron, pe Maica Domnului, înveșmântată asemenea unei împărătese bizantine, și pe Sfântul Ioan Botezătorul, îmbrăcat precum asceții din vechime. Realizată în stilul frescelor bizantine, icoana, denumită „Deisis”, datează din anul 1602.

Pictura exterioară originală se mai păstrează pe turla de deasupra altarului.

Turla de deasupra altarului păstrează pictura exterioară din secolul al XVII-lea

Un brâu alcătuit din două șiruri de cărămizi, dispuse sub formă de zimți, desparte fațadele lăcașului de cult într-un registru superior și unul inferior, având ca unic element comun arcaturile plate. Numărul arcadelor din registrul superior îl depășește de două ori pe cel al arcadelor registrului inferior.

Brâul alcătuit din două șiruri de cărămizi, dispuse sub formă de zimți, care delimitează registrele fațadelor Bisericii Mari, Mânăstirea Secu

Arcaturile plate constituie, totodată, elementul decorativ definitoriu pentru turlele cu opt fețe ale edificiului.

Arcaturile plate decorează fațadele și turlele Bisericii Mari a Mânăstirii Secu

Deși interiorul Bisericii Mari prezintă alcătuirea vechilor biserici moldovenești, cupolele pronaosului și naosului nu se mai sprijină pe cele patru arce în diagonală, potrivit stilului, ci pe arcurile masive, în consolă, ale pereților, împodobiți cu scene din viețile sfinților, reprezentări ale unor evenimente importante din viața Bisericii și chipuri de ierarhi.

Influențele arhitecturii bisericești muntenești se reflectă, de asemenea, în sistemul de boltire și sprijinire a turlelor cu baze octogonale.

Între pronaos şi naos este delimitată încăperea mormintelor, care adăpostește rămășițele pământești ale ctitorilor: Nestor Ureche şi Mitrofana Ureche, soţia acestuia.

Pictura interioară originală, datând din anul 1602, s-a păstrat deasupra ușii care face legătura dintre pronaos și naos, precum și la mormintele ctitorilor, unde pot fi admirate scene din Vechiul Testament, precum: „Sfânta Treime – Cina de la Stejarul Mamvri” și „Sânul Patriarhilor Avraam, Isaac și Iacob”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pictura interioară actuală, executată în ulei, în stilul specific Renașterii, cu influențe slavobizantine, datează din perioada 1849-1850. Aceasta înfățișează momente şi scene biblice, caracteristice iconografiei ortodoxe tradiţionale, cărora li se alătură, pe peretele vestic al pridvorului mic, portretele votive ale ctitorilor Nestor şi Mitrofana Ureche, precum şi cele ale voievodului Ieremia Movilă şi soţiei acestuia, Maria.

Într-o nişă săpată la exteriorul zidului sudic al bisericii se află mormântul Mitropolitului Varlaam al Moldovei, devenit, după canonizarea din anul 2007, Sfântul Ierarh Varlaam.

Podiumul amenajat lângă peretele sudic al Bisericii Mari a Mânăstirii Secu, cu ocazia hramului principal, sărbătorit la 29 august, nișa cu mormântul Sfântului Ierarh Varlaam și pisania în limba slavonă de sub icoana „Deisis”, datând din anul 1602

Osemintele acestuia sunt depuse într-o frumoasa raclă din argint și aur în Biserica Mare a Mânăstirii Secu.

Racla din argint și aur cu moaștele Sfântului Ierarh Varlaam, expusă pe data de 30 august, când se prăznuiește cel de al doilea hram al Mânăstirii Secu (prim plan) și pisania originală, păstrată pe peretele sudic al Bisericii Mari (stânga sus)

Dealungul celor patru secole de existenţă, Biserica Mare a Mănăstirii Secu a cunoscut numeroase transformări, determinate de evenimentele la care a luat parte.

În secolul al XVIII-lea, bisericii ridicate în 1602 i s-a adăugat un pridvor, apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un diaconicon, un proscomidiar, precum și un pridvoraș pe latura vestică.

Între anii 1812-1818, biserica a fost extinsă, prilej cu care s-a construit o a doua turlă.

În anul 1821, când Mânăstirea Secu a fost incendiată și distrusă în mare parte de flăcări, pe parcursul luptelor dintre revoluționarii eteriști și turci, Biserica Mare a așezământului a suferit importante daune.

O placă din marmură amintește peste timp de jertfa eteriștilor, conduși de Iordache Olimpiotul, care și-au pierdut viața pentru libertate în asediul de la Mânăstirea Secu

După trei decenii de la acest cumplit eveniment, pictura interioară a fost refăcută integral și a fost reînnoită catapeteasma.

În urma lucrărilor de restaurare, efectuate în anii ′70 și ′80 ai secolului al XX-lea, datorită cărora edificiul a căpătat înfățișarea actuală, pridvorașul și diaconiconul, adăugate ulterior construcției, au fost înlăturate.

Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“

În turnul situat pe colțul de sud-est al zidurilor Mânăstirii Secu a fost amenajat, după patru decenii de la ridicarea Bisericii Mari, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“.

Turnul de pe colțul de sud-est al incintei Mânăstirii Secu, în care este amenajat Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ (vedere din exterior)

Lăcașul, construit la inițiativa unuia dintre ucenicii Mitropolitului Varlaam al Moldovei, nu are pisanie proprie, dar păstrează pe zidul exterior inscripția cu stema Moldovei, aparținând bisericii cu hramul „Sfantul Nicolae“ din Cetatea Neamț, distruse din ordinul turcilor în 1718, pe timpul domniei lui Mihail Racoviță.

Inscripția cu stema Moldovei, aparținând bisericii cu hramul „Sfantul Nicolae“ din Cetatea Neamț, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Secu

Interiorul paraclisului, nedecorat cu picturi, impresionează doar prin frumusețea icoanelor catapetesmei, executate în stil renascentist, și a sculpturilor, suflate cu aur.

Asemeni celorlalte construcții ale Mânăstirii Secu, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ a suferit modificari dealungul celor aproape patru secole de existență.

Paraclisul „Sfântul Nicolae”

Construit în amintirea bisericii mari din Cetatea Neamț, după patru decenii de la dărâmarea acesteia, Paraclisul „Sfântul Nicolae”, situat în colțul de nord-est al incintei mânăstirii,  funcționează și în prezent pentru săvârșirea slujbelor religioase în perioada de iarnă, din luna noiembrie și până la Inviere.

Paraclisul „Sfântul Nicolae”, Mânăstirea Secu

Pe locul edificiului din lemn, datând din secolul al XVIII-lea, a fost ridicată, în 1823, o construcție, împărțită în: pridvor, pronaos, naos și altar, căreia i s-a adăugat pe parcurs,  vesmântăria.

Latura sudică a Paraclisului „Sfântul Nicolae”, Mânăstirea Secu

Pisania acestei ctitorii, se găsește pe peretele sudic al Paraclisului „Sfântul Nicolae”. Scrisă cu litere chirilice, pe o piatră calcaroasă, inscripția, deteriorată din cauza intemperiilor, este, din păcate, greu de descifrat.

Paraclisul a fost pictat în interior acum două decenii.

Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”

Biserica cimitirului Mânăstirii Secu, purtând hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, este clădită, în anul 1832, pe locul vechiului Schit al lui Zosima, distrus de incendiul din anul 1821.

Din biserica lui Zosima, cu o vechime ce depășește patru secole, se mai păstrează doar postamentul mesei din altar, aflat în fața actualului lăcaș de cult.

Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (Biserica cimitirului), Mânăstirea Secu

Pisania, scrisă în limba română, cu caractere chirilice, se află deasupra pridvorului.

Stilul arhitectural al Bisericii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” este cel moldovenesc, caracteristic secolului al XIX-lea.

Asemenea Paraclisului „Adormirea Maicii Domnului“, Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” nu este pictată în interior.

Catapeteasma, poleită aproape integral cu aur, provine de la Biserica Mare a mânăstirii. Sculptura și pictura acesteia, executate în stil renascentist, cu influențe bizantine, datează din anul 1740.

Biserica cimitirului Mânăstirii Secu este folosită în prezent pentru oficierea înmormântărilor și a parastaselor.

Colecția de obiecte bisericești

Înzestrată cu odoare și cărți, de o excepțională valoare istorică, asemenea tuturor mânăstirilor domnești din vremea voievodului Ieremia Movilă, ctitoria familiei Ureche, unde dealungul timpului au viețuit personalități de seamă ale culturii bisericești, printre care se numără: Mitropolitul Varlaam al Moldovei – canonizat începând cu anul 2007, Ioan de la Râşca, înscris în 2008 în rândul sfinţilor odată cu canonizarea mai multor sfinţi români din Moldova, și, nu în ultimul rând, Cuviosul Paisie Velicicovski, este astăzi posesoarea unei impresionante colecții de obiecte de cult  – veșminte, manuscrise, tipărituri, obiecte de metal.

Cele mai importante dintre piesele vechi ale colecției, datând din prima jumătate a secolului al XVII-lea, și anume: Epitrahilul Mitropolitului Varlaam, Sacosul Mitropolitului Varlaam și un Văl liturgic, dăruit mânăstirii de Mitrofana Ureche, se găsesc în prezent la Muzeul Național de Artă al României.

Una dintre piesele relativ noi ale colecției de obiecte bisericești, Mânăstirea Secu

Colecția de obiecte bisericești expuse la Mânăstirea Secu cuprinde numeroase piese vechi, de o inestimabilă valoare artistică, dintre care se remarcă: Aerul, dăruit mânăstirii de catre ctitori în anul 1608, seria de Evangheliare în manuscris, cea mai veche lucrare datând din perioada secolelor XIV-XV, Îndreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab), tipărită la Târgoviște în anul 1652 și Cazania de la 1643 a Mitropolitului Varlaam.

Odorul cel mai de preț al Mânăstirii Secu, Cipriota, Icoana Maicii Domnului, dăruită de domnitorul Vasile Lupu în anul 1647, ca semn al prețuirii pentru Mitropolitul Varlaam, credinciosul său sfătuitor, este păstrată astăzi în Biserica Mare, unde se află din anul 1876.

Credincioși sosiți la Mânăstirea Secu, pentru a asista la slujba oficiată cu prilejul hramului „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“

În zilele de 29 și 30 august, când Mănăstirea Secu își serbează hramul principal – „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“, și se săvârșește slujba de pomenire a sfinților români Ioan de la Râşca şi Secu şi Ierarh Varlaam, incinta așezământului monahal se umple de mii de credincioși.

Racla cu moaștele Sfântului Ierarh Varlaam, expuse lângă Biserica Mare la sărbătoarea celui de al doilea hram al Mânăstirii Secu

Acces

Mânăstirea Secu este situată în comuna Vânători, la 22 km vest de orașul Târgu Neamț.

Principala cale de acces o constituie șoseaua DN15B, Târgu Neamț-Poiana Largului, din care, după cca 17 km, se desprinde spre stânga drumul DJ157F. De aici până la mânăstire se mai parcurg cca 5 km.

Scrie un comentariu

Din categoria Călătorii, Destinații de weekend, Ținutul Neamțului, Lăcașe de cult, Moldova, Monumente istorice, România, Vacanţe

Călător prin ținutul Neamțului (II): Cetatea Neamț

Ridicată pentru a servi drept avanpost în apărarea granițelor Moldovei medievale pe timpul domniei lui Petru I Mușat (1375-1391) și întărită să reziste atacurilor cu arme de foc sub domnia lui Ștefan cel Mare, când a cunoscut o perioadă de glorie, Cetatea Neamț stă mărturie evenimentelor istorice desfășurate mai bine de trei secole și jumătate pe teritoriul statului românesc de la est de Carpați, care integrează ținutul Neamțului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cetatea a făcut față asediului din 1476 impus de Mahomed al II-lea, după lupta de la Valea Albă – Războieni, și-a deschis porțile în fața oștilor lui Soliman Magnificul în 1538, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, și din nou, în anul 1600, în fața armatei lui Mihai Viteazu, a fost transformată în mânăstire de Vasile Lupu, pentru a contracara intențiile distructive ale turcilor, a rezistat asediului din 1691 al armatei polone conduse de generalul Ioan Sobieski, apărată de un grup mic de plăieși, pentru ca, după distrugerile ordonate în 1717 de Mihai Racoviță, să-și piardă definitiv însemnătatea de obiectiv strategic al țării.

Amplasată pe o stâncă din Dealul Cetății, aproape de vârful cel mai înalt al Muntelui Pleșu, Cetatea Neamț domină Valea Ozanei de la 480 m altitudine.

Valea Ozanei văzută de pe terasa de sud a Cetății Neamț

„Ca să te apropii nu e alt drum decât acela de înconjur, din dreapta, unde suirea a fost ușurată, de altfel, în timpul din urmă prin tăieturi. Nemărginita pădure neagră păzește împrejur, ocrotind spre valea prăpăstuită albe vite răzlețe. Cărarea e repede și presărată cu bolovani, plăci și aschii din osatura granitică a muntelui, care a dat și platoșa neînvinsă a cetății de sus“ („Note de călătorie“, Nicolae Iorga, 1918).

Singurul drum prin care se realizează accesul la cetate, amenajat din inițiativa domnitorului Mihail Sturdza la mijlocul secolului al XIX-lea și asfaltat complet în ultimele decenii, urcă și acum, șerpuit, prin pădurea umbroasă.

Latura de est a Cetății Neamț, apărată de bastioane, și o porțiune din podul de acces sprijinit pe piloni din piatră (vedere din drum)

Din drum, Cetatea Neamțului se dezvăluie sub forma unor ziduri masive din piatră cenușie, în care se pătrunde printr-o deschidere, apărată de bastioane semicirculare,  de pe un pod curbat, susținut de piloni înalți.

Până la intrarea pe pod, numeri 11 piloni din piatră, de formă prismatică, cu înălțimi de până la 30 m.

Podul de acces cu traseu curbiliniar, sprijinit pe 11 piloni din piatră, Cetatea Neamț (vedere din drum)

Orientarea podului în raport cu bastioanele, forma arcuită și lungimea apreciabilă a acestuia (80 m) aveau rolul de a diminua forța atacatorilor și de a întârzia pătrunderea în cetate.

Podul de acces în Cetatea Neamț și unul dintre bastioanele de pe latura de nord

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, porțiunea de pod cuprinsă între ultimul pilon și zidul bastionului se ridica noaptea, la fel ca și podul din fața porții de intrare deschise prin turnul de nord-est, pentru a împiedica accesul nepoftiților în interiorul cetății.

Intrarea prin turnul de nord-est, Cetatea Neamț

Intrarea principală, apărată cu cinci secole în urmă de porți duble, dispuse la intrarea și ieșirea din turnul de nord-est, te conduce într-o incintă mărginită pe toate cele patru laturi de ziduri groase din piatră, încadrând în colțuri alte trei turnuri de apărare.

Odată ajuns în curtea din interiorul cetății de piatră, amintirea faptelor petrecute odinioară aici, e imposibil să nu te tulbure. Cât adevăr reflectă spusele lui Alexandru Vlahuță și cât de actuale ți se par trăirile acestuia acum, după mai bine de un secol!

„Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!? Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici… inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji cari şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpuşneanu capul lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dârji în faţa lui Sobieţchi cei 19 plăieşi, luptând c-o oaste-ntreagă, preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcând pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate“(„România Pitorească“, Al. Vlahuță, 1901).

Latura vestică a cetății, turnul de nord-vest și fântâna din curtea interioară, Cetatea Neamț

În curtea de forma unui patrulater neregulat, a cărui laturi nu depășesc lungimea de 50 m, se găsește o fântână, datând din prima etapă de construcție a cetății, realizată în timpul domniei lui Petru I Mușat.

Aceasta a servit la alimentarea cu apă a cetății până în perioada războiului austro-turc (1717-1718), desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei, când, pentru ca cetatea să nu mai fie folosită drept adăpost austriecilor, domnitorul Mihai Racoviță „puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”.

Din curtea interioară se pătrunde în dependințele construite pe două niveluri în zidurile cetății, îndeplinind, în principal, funcțiile de: locuire, serviciu, depozitare și producție, dar nu numai. Acestea datează din perioada domniei lui Ștefan cel Mare.

Intrările spre dependințele de la nivelul superior al laturii estice (Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului)

Cele 21 de spații muzeale, amenajate pentru a ilustra mai bine de trei secole de existență a Cetății Neamț, reproduc printre altele: Camera domnițelor, Camera de taină, Camera Pârcălabului, Paraclisul, Sala armelor, Sala de sfat și judecată, Monetăria, Închisoarea, Neagra temniță, Camera de provizii, Sala de mese, ateliere și magazii.

Pe latura vestică a cetății, la nivelul superior, se găsesc Sala de sfat și judecată și Camera de taină, în timp ce la demisol poate fi admirată Sala armelor.

Camera de taină, Cetatea Neamț

Latura estică a cetății, delimitată de Turnul de nord-est, pe la parterul căruia se realizează intrarea în curtea interioră, și de Turnul de sud-est, cunoscut și ca Neagra temniță, adăpostește, la etaj, Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului, iar la nivelul inferior, Închisoarea, Monetăria, Camera de provizii și Bucătăria.

Catapeteasma din Paraclisul „Sf. Nicolae“, Cetatea Neamț

Sub terasa deschisă pe latura sudică a cetății, care face legătura între Neagra temniță și Turnul de sud-vest, se găsește Lapidariumul, destinat depozitării proviziilor.

Priveliștea care se deschide asupra văii Ozanei de pe terasa sudică a cetății este de o frumusețe puțin obișnuită, Cetatea Neamț

O poartă deschisă la mijlocul laturii nordice a cetății, cunoscută sub numele de Poarta mușatină, permite accesul în curtea exterioară, având lățimea de 20 m și  lungimea de 80 m.

Curtea exterioară, Cetatea Neamț

Fortul central al cetății, pe a cărui fundație s-au ridicat ziduri cu grosimea de 3 m și înălțimea de 12 m, consolidate la exterior de 18 contraforți de formă prismatică, datează din timpul domniei lui Petru I Mușat. În secolul al XV-lea, zidurile cetății au fost supraînălțate cu cca 7 m.

Curtea interioară a Cetății Neamț cu fântâna mușatină și Poarta mușatină          (vedere dinspre terasa sudică)

Întrucât la vremea aceea, accesul se făcea prin Poarta mușatină, loc pe unde cetatea putea fi ușor atacată, latura nordică a fost protejată printr-un șanț adânc, săpat în imediata vecinătate a zidurilor.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în partea de nord și nord-est a fortului mușatin s-a săpat un nou șanț de apărare, mai adânc și mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare, cu ziduri groase, a căror înălțime ajungea la 30 m.

Bastioanele semicirculare, ridicate în timpul lui Ștefan cel Mare, pentru a proteja latura nordică a Cetății Neamț

Tot din această perioadă datează podul arcuit, sprijinit pe 11 piloni din piatră.

Intrarea pe podul de acces, Cetatea Neamț

La construcția pilonilor și contraforților s-au utilizat blocuri de piatră provenite din carierele de la Domesnic și Gura Secului, în timp ce pentru elevația și umplutura zidurilor a fost folosită piatră de râu din zonă.

Pilonii de formă prismatică ai podului de acces în cetate sunt construiți din piatră de râu, Cetatea Neamț

Incendiată în repetate rânduri și refăcută de tot atâtea ori în decursul a două secole, timp în care a deținut un rol important în politica statului moldovean, Cetatea Neamț a intrat începând cu deceniul al treilea al secolului al XVIII-lea într-un proces de degradare, care a continuat până la jumătatea secolului al XX-lea.

Primele măsuri de protecție a ruinelor fostei cetăți sunt luate după anul 1834, în urma protestelor unor scriitori indignați de lipsa de grijă a societății față de relicvele istorice ale țării.

Devenite odată cu trecerea timpului un simbol al iubirii de țară, ruinele Cetății Neamț, sunt menționate în operele multor scriitori români de prestigiu, printre care se numără: Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu.

Deși Cetatea Neamț devine monument istoric în anul 1866, lucrări de reconsolidare, menite să o conserve, sunt efectuate începând cu un secol mai târziu, în perioada 1968-1972, și apoi după anul 1992.

Închisă pentru public între anii 2007-2009, când a fost supusă unor importante lucrări de reabilitare și restructurare, vechea cetate nemțeană funcționează în prezent sub numele de „Muzeul Cetatea Neamț“.

Reprezentativă, deopotrivă, pentru sistemul defensiv al Moldovei medievale și pentru istoria zbuciumată a acestor locuri, cu care și-a împletit existența timp de aproape patru secole, Cetatea Neamț constituie unul dintre obiectivele turistice de interes național, pe care orice român se cuvine să-l viziteze măcar o dată în viață.

Acces

Cetatea Neamț este situată în imediata apropiere a orașului Târgu Neamț și la 46 km nord de municipiul Piatra Neamț.

Taxa de vizitare a muzeului, deschis zilnic între orele 9.00 – 19.00, este de 5 lei pentru adulți și de 3 lei pentru elevi, studenți și preșcolari.

Scrie un comentariu

Din categoria Cetăți, Călătorii, Destinații de weekend, Ținutul Neamțului, Moldova, Monumente istorice, Muzee, România, Vacanţe

Călător pe meleaguri argeșene (I): Conacul familiei Brătianu de la Florica

Expresie a gustului și convingerilor estetice a doi eminenți oameni de stat și lideri liberali, Ion C. Brătianu (1821-1891) și Ionel I.C. Brătianu (1864-1927), tată și fiu, de al căror nume se leagă realizarea României moderne, Conacul Florica impresionează nu atât prin originalitatea arhitecturii și bogăția ornamentelor din lemn masiv folosite la decorarea plafoanelor și pereților interiori, cât prin excepționala încărcătură spirituală pe care o conține pentru istoria și civilizația românească.

Conacul Brătienilor de la Florica (vedere frontală)

Revoluționar pașoptist și fondator al Partidului Național Liberal în 1875, Ion C. Brătianu a deținut mai multe mandate ministeriale în timpul domniei lui Carol I al României, în timpul războiului ruso-turc din 1877, Congresului de la Berlin, formării Regatului Român și revizuirii Constituției.

Ionel Brătianu a intrat în istorie ca artizanul reformelor care au stat la baza democrației interbelice – reforma agrară și reforma electorală, a ocupat funcția de Prim-ministru pentru aproape 12 ani, și a avut nu mai puțin de 25 de mandate ministeriale în timpul domniei regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, dintre care cel de Ministru al Afacerilor Externe în perioada realizării Marii Uniri de la 1918.

Grupul statuar „La Vulturi”, amplasat pe dealul din apropierea Conacului Florica, realizat de artistul croat Meštrovic în amintirea lui Ion C. Brătianu și a fiilor săi, Ionel și Vintilă

Alți doi membri de marcă ai familiei au fost Dinu Brătianu (1866-1950) și Vintilă Brătianu (1867-1930), cel de al doilea și, respectiv, cel de al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu. Primul dintre aceștia a reprezentat în parlament și guvern partidul liberal între 1910 și 1944, iar celălalt a deținut mandatul de Ministru de Război în perioada Primului Război Mondial, printre alte mandate în timpul regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, precum și funcția de primar al Capitalei între 1907 și 1911. Victimă a regimului comunist, Dinu Brătianu a fost arestat în 1950 și trimis în închisoarea de la Sighet, unde a și murit.

Parcul domeniului Brătianu, în mijlocul căruia este amplasat Conacul Florica

Conacul Florica, în saloanele căruia s-au elaborat strategii în timp de pace și război, s-au dezbătut reforme, s-au alcătuit și destituit guverne, s-a realizat Independența și Unirea României, a fost locul vizitat de cele mai mari personalități ale politicii românești din perioada antebelică și interbelică, printre care: Regele Carol I al României, Regele Ferdinand I al României, Regina Elisabeta a României, Regina Maria a României, frații Nicolae și Ștefan Golescu, C.A. Rosetti, mareșalul Averescu, prințul Barbu Știrbey, I.G. Duca, precum și cunoscuți membri ai Partidului Național Liberal, cum au fost: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Grigore Ștefănescu, Vasile Conta, Nicolae Kalinderu, ofițeri ai armatei române și reprezentanți ai clerului.

Reședința cu un etaj și o terasă deschisă, construită de Ion C. Brătianu în stilul arhitectonic clasic românesc, după căsătoria cu Caliopia (Pia) Pleșoianu, în 1858, a luat locul clădirii cu patru camere și pivniță pentru vin, aparținând administrației moșiei Florica, unde marele om politic și fratele său, Dumitru, s-au născut.

O placă de marmură, amplasată pe fațada clădirii Conacului Florica, vine să confirme legătura  marelui om politic I.C. Brătianu cu acest spațiu binecuvântat

„Poziția acestei vile e sănătoasă și încântătoare, destul de sus, pe o coamă de munte, împrejmuită de vii… Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la valea Buzăului.”

Așa descrie Carol I al României, într-o scrisoare datată octombrie 1868, casa ministrului său, Ion C. Brătianu, al cărui oaspete a fost în toamna anului 1868.

Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la valea Buzăului

Amenajarea parcului de la Florica constituie contribuția Elisei Brătianu, soția lui Ionel Brătianu, la transformarea domeniului

Trei decenii mai târziu, casa „era încă așa cum o lăsase Ion Brătianu. Prispa…cu vederea ei frumoasă spre Argeș și spre Pitești; biblioteca începută încă de marele întemeietor; încăperile încă neschimbate”, după cum consemna Al. Iacovachi în însemnările sale memorialistice cu privire la vizita sa din 1896 la Florica.

Așa cum se prezintă astăzi, Conacul Florica este rezultatul concepției novatoare a lui Ionel I.C. Brătianu, de formație inginer, din a cărui inițiativă casa clădită de părintele său în 1858 este refăcută și extinsă pe parcursul a trei decenii și jumătate, începând cu anul 1889.

Conacul Florica, transformat după planurile arhitectului Petre Antonescu în decurs de trei decenii și jumătate (vedere frontală)

Transformarea reședinței Brătienilor s-a derulat sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), promotorul stilului neoromânesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre edificiile realizate de Petre Antonescu se numără: Primăria Capitalei (1906-1910), realizată aproximativ în aceeași perioadă cu actualul Conac Florica, Primăria din Craiova (1912-1913), sediul Băncii Marmorosch-Blank (1915-1923), palatele de justiţie din Botoşani şi Buzău (1909-1912), Arcul de Triumf (1935-1936), dar și reședințele din București ale fraților Ionel și Vintilă Brătianu, situate pe străzile Biserica Amzei la nr. 6-9 și, respectiv, pe strada Aurel Vlaicu la nr. 19.

Un colț al terasei de la etajul I al Conacului Florica

Tot sub conducerea lui Petre Antonescu și la inițiativa lui Ionel I.C. Brătianu s-a realizat: modernizarea fermei de la Florica, renumită, încă de pe vremea lui Ion C. Brătianu, pentru producția de vin, țuică și lactate de o excelentă calitate, cripta care adăpostește sicriele cu trupurile neînsuflețite ale membrilor familiei Brătianu, biserica, clădirea de la Grădinari, de lângă biserică, crama și uzina electrică.

 Crama-uzina electrică, amplasată la intrarea în parcul domeniului Florica

Situată în stânga drumului care urcă spre Conacul Florica, la intrarea în parc, ferma a fost vândută după moartea lui Ionel Brătianu, în 1927, statului român.

Clădirea fostei ferme a Brătienilor de pe domeniul Florica (vedere dinspre drumul ce urcă la Biserica Florica)

Clădirile construite pe două nivele în stil neoromânesc în perioada 1905-1912, în care până nu demult, a funcționat Stațiunea de Cercetări și Producție Viti-vinicolă Ștefănești, sunt acum lăsate în paragină.

Curtea fostei ferme model de la Florica, dotată de Ionel Brătianu cu cele mai moderne utilități ale vremii, așa cum se prezintă ea astăzi (vedere din spate)  

Biserica familiei Brătianu, cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul” a fost construită pe un platou, în dreapta parcului, între anii 1905-1912, și sfințită în anul 1921.

Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” de pe domeniul Florica (vedere frontală)

Biserica Brătienilor de la Florica (Detaliu). Zidăria este realizată din blocuri de calcar de Albești. De remarcat torsadele sculptate, amintind prin caracteristici de bisericile tradiționale de lemn argeșene.

Aici a fost adus sicriul lui Ion C. Brătianu – înmormântat inițial pe dealul din apropierea conacului, alături de prima sa fiică, Florica, decedată la vârsta de trei ani, cu ocazia împlinirii unui secol de la nașterea acestuia.

Conacul Florica văzut de pe dealul unde au fost înmormântați Ion C. Brătianu și fiica sa, Florica, până în anul 1921

Șase ani mai târziu, în aceeași biserică a avut loc slujba de înmormântare a lui Ionel I.C. Brătianu, decedat la vârsta de 63 de ani, căruia, după nici trei ani, i-a urmat fratele său Vintilă Brătianu. Dinu Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet, va fi depus la rândul său în capela familiei.

Cripta care adăpostește rămășițele pământești ale membrilor familiei Brătianu. În prim plan, sarcofagele cu sicriele lui Ion C. Brătianu și Ionel I.C, Brătianu, tată și fiu

Măstile mortuare ale celor doi Brătieni, Ion și Ionel, tată și fiu

În forma sa actuală, Conacul Florica este structurat pe trei niveluri, cuprinzând, în principal: un salon, odaia turcească, sufrageria, dormitorul musafirilor, dormitorul lui Ion C. Brătianu (păstrat nemodificat), camera de lucru, biblioteca, camera războaielor de țesut, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, precum și două terase acoperite, amplasate la etajele I și al II-lea, care, la asfințit, oferă o panoramă unică asupra orașului Pitești.

Panorama care se dezvăluie de pe terasa acoperită situată la etajul al II-lea al Conacului Florica

Reședința Brătienilor cuprindea, de asemenea, o cameră destinată guvernantei care se ocupa de educația copiilor (Florica, Sabina, Ionel, Dinu, Vintilă, Maria, Tatiana și Pia).

Terasele acoperite de la etajele I și al II-lea ale conacului Florica, susținute de stâlpi din lemn de stejar. Tavanele sunt decorate cu grinzi aparente din lemn masiv.  

Până în anul 1948, când conacul a trecut în proprietatea Gospodărie de partid a P.M.R. (P.C.R.), dintre toate aceste încăperi, cea mai importantă a fost, fără doar și poate, biblioteca, apreciată de Constantin Argetoianu drept „cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”.

Biblioteca Brătienilor, care, la acea dată, cuprindea zeci de mii de volume, reviste, incunabule, colecții de numismatică, timbre, tablouri și fotografii de familie, a fost distrusă în cea mai mare parte după confiscarea domeniului Brătianu. Doar o mică parte din cărțile donate, după moartea lui Ionel I.C. Brătianu, Academiei Române și altor câteva biblioteci, se mai păstrează.

Camera de studiu a lui Ionel I. C. Brătianu, situată la etajul al II-lea al clădirii

De o mare simplitate, camera lui Ion C. Brătianu cuprindea, pe lângă nelipsitele volume cu caracter istoric, pentru care acesta avea un adevărat cult, un pat de fier, o masă din lemn, câteva scaune și un jilț.

Conacul Florica văzut de pe aleea care urcă din parc spre intrarea din față

Deși din mobilierul și obiectele de decor de altădată nu se mai păstrează decât o masă din lemn masiv și un scrin, iar multe din încăperi și-au schimbat destinația inițială, biblioteca unicat, încastrată în pereții interiori și sobele cu cahle de Bistrița, datând din diferite perioade, lemnăria lucrată ca cercevele, ușa datată 1823, feroneria forjată și, nu în ultimul rând, fragmentele de arhitectură antică greco-romană fixate pe fațada clădirii constituie un argument în plus pentru care Conacul Florica merită vizitat.

„Cavalerul trac”, fragment de arhitectură greco-romană datând din secolul al II-lea D.C., încastrat în fațada Conacului Florica

Ușa terasei de la etajul I al Conacului Florica, o adevărată bijuterie lucrată în lemn, datând din 1823

Începând cu anul 1993, în incinta Conacului Florica funcționează Centrul de Cultură Brătianu, instituție patronată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și aflată în administarea Consiliului Județean Argeș.

Aleea care urcă prin parcul domeniului Brătianu spre Conacul Florica. In dreapta se află clădirea cramei și a uzinei electrice, pe acoperișul căreia Ionel Brătianu instalase un telescop.

Acces

Orașul Ștefănești (în trecut Florica), pe teritoriul căruia se găsește Conacul Florica, este situat la 5 km sud – est de Pitești, reședința județului Arges.

Taxa de vizitare a muzeului este de 4,8 lei pentru adulți și 2,4 lei pentru elevi, studenți și pensionari.

2 comentarii

Din categoria Conace boierești, Destinații de weekend, Familia Brătianu, Monumente istorice, Muntenia, Muzee, România, România, Turism de nișă, Zona Argeșului