Grigore Vieru, o stea la picioarele fraţilor români

Cu patru ani în urmă, pe când îmi petreceam concediul la Mangalia, am avut şansa să fiu martoră la o manifestare anuală, unică în România, iniţiată de primarul de atunci al oraşului: acordarea unei „stele” pe Aleea Stelelor de Mare poetului Grigore Vieru, drept recunoaştere a valorii excepţionale a operei sale.

La vremea aceea, Aleea Stelelor de Mare, inaugurată în anul 1999, număra deja mai bine de 60 de stele purtând numele unor personalităţi româneşti şi străine din lumea muzicală, artistică şi literară, participante la evenimentele cultural-artistice organizate la malul mării cu ocazia festivalului „Callatis”.

Festivitatea s-a desfăşurat într-un cadru restrâns, în faţa câtorva camere de filmat, a primarului şi a trecătorilor.

În semn de mulţumire, poetul a citit, cu modestia care-l caracteriza, o poezie încărcată de patriotism, dintr-un volum nou apărut, apoi a turnat pe locul special amenajat să-i poarte „steaua” prima mână de ciment, menită să-i fixeze numele pe dala de mozaic.

 Spre norocul meu, am avut la îndemână mijlocul necesar de a imortaliza acest moment de mare bucurie trăit de poet alături de fraţii săi români în ultimii ani de viaţă.

Dumnezeu să-l odihnească !

SUNT

Sunt pomul cel cu mere roşii,
In vârf se leagană luceferi.

De trunchi se scarpină leproşii
Hulind pe oamenii cei teferi.
Sunt floarea cea în chip de liră,
Nascută într-o vreme crudă.
Caznitul suflet o admiră,
Beţivul peste ea se udă.
Sunt cartea cea cu pagini sfinte.
Pe faţă preoţi o sarută,
Pe spate scarnave cuvinte
Inşiră golanimea brută.
Sunt o albină truditoare
„Fardată” cu polenul Lunii.
Mă ponegresc mereu laidacii
Rujati cu roşul Uniunii.
Sunt, poate, însuşi viitorul
Poporului cu chip de salce
Pe care-l mai învaţă chiorul
Pe unde şi-n ce fel să calce.
Sunt cel ce vrea să cânte-n Piaţă
A libertaţii dulci prescură,
In gură c-un baston de gumă,
Cu un calus cazon în gură.
Sunt pata cea de sange, zisă
Republica Moldovenească

Ce-n loc să frigă ucigaşul,
Incearcă veşnic să-i zâmbească.
Sunt dorul care zboara peste
Zăgaz şi apă înspumată
Un fel de tristă libertate
Cu lacrimi mari încoronată.
Sunt Prutul singur şi istoric,
Ghimpată sârma îl răneşte.
Il suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăşte.
Sunt doina, taina ei, pe care
Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii
Chiar daca-ar fi acoperită
Cu-o mie una de Siberii.

Autor: Grigore Vieru