Protejată de ziduri groase din piatră, întărite la colțuri cu turnuri de apărare, mânăstirea cu aspect de cetate, situată la 22 km vest de Târgu Neamț, pe valea pârâului Secu, constituie ctitoria boierului moldovean Nestor Ureche – tatăl cronicarului Grigore Ureche, Mare Vornic, judecător principal al tării și „mai marele curții domnești” sub domnia lui Ieremia Movilă (august 1595 – mai 1600 și septembrie 1600 – 10 iulie 1606).

Turnul de pe colțul de sud-vest al incintei (stânga), zidul de sud și turnul de sud-est (dreapta), Mânăstirea Secu

Ridicată în anul 1602, în decurs de patru luni – performanță neegalată de vreuna dintre ctitoriile lui Ștefan cel Mare, Mânăstirea Secu poartă hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătorit la data de 29 august.

Zidurile mânăstirii, având o înălțime maximă de 9 m și grosimea de 3 m, închid în incinta de formă dreptunghiulară, ale cărei laturi mari nu depășesc 100 m, Biserica Mare.

Biserica Mare a Mânăstirii Secu

Ieșind din zidurile incintei către exterior, turnuri de colț, destinate apărării edificiului, îndeplinesc, de mai bine de patru secole, și alte funcții necesare activității mânăstirii.

Turnul de sud-vest al incintei, cu rol în apărarea așezământului monahal

Etajul turnului de sud-est găzduiește Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în colțul de nord-est al incintei funcționează Paraclisul „Sfântul Nicolae”. Nivelurile superioare ale turnului de nord-vest („turnul Mitrofanei”) au fost amenajate ca locuință pentru familia ctitorului.

Turnul de sud-est (stânga) și Paraclisul „Sfântul Nicolae” (dreapta), văzute din exteriorul Mânăstirii Secu

Intrarea în incinta mânăstirii se face printr-o deschidere practicată la nivelul inferior al unui turn-clopotniță, amplasat pe latura de vest a zidurilor.

Intrarea în incinta Mânăstirii Secu se face pe la baza turnului-clopotniță

Zidurile incintei și turnurile de apărare ale Mânăstirii Secu au suferit intervenții și refaceri în perioada domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), precum și, două secole mai târziu, în perioada care a urmat incendiului devastator din 1821, provocat de turcii care au asediat mânăstirea, în confruntarea cu cetele eteriste.

Turnul-clopotniță al Mânăstirii Secu, amplasat pe latura de vest a zidurilor

Pe lângă Biserica Mare, cu hramul „Taierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului” și Paraclisul „Sfântul Nicolae”, complexul arhitectural al Mânastirii Secu cuprinde: stăreția, un muzeu de obiecte bisericești, chilii, clădiri anexe, precum și două arhondarice.

Chilii dispuse pe latura de nord a incintei Mânăstirii Secu

În afara zidurilor asezământului monahal, la nici 100 m spre est, se află Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (Biserica cimitirului), clădită pe locul celui mai vechi lăcaș de cult întemeiat în zonă, Schitul lui Zosima.

Biserica Mare

Exemplu de îmbinare armonioasă a stilurilor arhitecturale bisericești moldovenesc și muntenesc, caracteristice pentru secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea, Biserica Mare a Mânăstirii Secu se prezintă sub forma unei construcții impunătoare prin formă și dimensiuni, cu  fațade și turle laborios decorate.

Biserica Mare a Mânăstirii Secu

Pisania originală, scrisă în limba slavonă, se păstrează pe peretele sudic al bisericii, dedesubtul unei icoane, înfațișându-i pe Iisus Hristos, ca arhiereu sezând pe tron, pe Maica Domnului, înveșmântată asemenea unei împărătese bizantine, și pe Sfântul Ioan Botezătorul, îmbrăcat precum asceții din vechime. Realizată în stilul frescelor bizantine, icoana, denumită „Deisis”, datează din anul 1602.

Pictura exterioară originală se mai păstrează pe turla de deasupra altarului.

Turla de deasupra altarului păstrează pictura exterioară din secolul al XVII-lea

Un brâu alcătuit din două șiruri de cărămizi, dispuse sub formă de zimți, desparte fațadele lăcașului de cult într-un registru superior și unul inferior, având ca unic element comun arcaturile plate. Numărul arcadelor din registrul superior îl depășește de două ori pe cel al arcadelor registrului inferior.

Brâul alcătuit din două șiruri de cărămizi, dispuse sub formă de zimți, care delimitează registrele fațadelor Bisericii Mari, Mânăstirea Secu

Arcaturile plate constituie, totodată, elementul decorativ definitoriu pentru turlele cu opt fețe ale edificiului.

Arcaturile plate decorează fațadele și turlele Bisericii Mari a Mânăstirii Secu

Deși interiorul Bisericii Mari prezintă alcătuirea vechilor biserici moldovenești, cupolele pronaosului și naosului nu se mai sprijină pe cele patru arce în diagonală, potrivit stilului, ci pe arcurile masive, în consolă, ale pereților, împodobiți cu scene din viețile sfinților, reprezentări ale unor evenimente importante din viața Bisericii și chipuri de ierarhi.

Influențele arhitecturii bisericești muntenești se reflectă, de asemenea, în sistemul de boltire și sprijinire a turlelor cu baze octogonale.

Între pronaos şi naos este delimitată încăperea mormintelor, care adăpostește rămășițele pământești ale ctitorilor: Nestor Ureche şi Mitrofana Ureche, soţia acestuia.

Pictura interioară originală, datând din anul 1602, s-a păstrat deasupra ușii care face legătura dintre pronaos și naos, precum și la mormintele ctitorilor, unde pot fi admirate scene din Vechiul Testament, precum: „Sfânta Treime – Cina de la Stejarul Mamvri” și „Sânul Patriarhilor Avraam, Isaac și Iacob”.

Click to view slideshow.

Pictura interioară actuală, executată în ulei, în stilul specific Renașterii, cu influențe slavobizantine, datează din perioada 1849-1850. Aceasta înfățișează momente şi scene biblice, caracteristice iconografiei ortodoxe tradiţionale, cărora li se alătură, pe peretele vestic al pridvorului mic, portretele votive ale ctitorilor Nestor şi Mitrofana Ureche, precum şi cele ale voievodului Ieremia Movilă şi soţiei acestuia, Maria.

Într-o nişă săpată la exteriorul zidului sudic al bisericii se află mormântul Mitropolitului Varlaam al Moldovei, devenit, după canonizarea din anul 2007, Sfântul Ierarh Varlaam.

Podiumul amenajat lângă peretele sudic al Bisericii Mari a Mânăstirii Secu, cu ocazia hramului principal, sărbătorit la 29 august, nișa cu mormântul Sfântului Ierarh Varlaam și pisania în limba slavonă de sub icoana „Deisis”, datând din anul 1602

Osemintele acestuia sunt depuse într-o frumoasa raclă din argint și aur în Biserica Mare a Mânăstirii Secu.

Racla din argint și aur cu moaștele Sfântului Ierarh Varlaam, expusă pe data de 30 august, când se prăznuiește cel de al doilea hram al Mânăstirii Secu (prim plan) și pisania originală, păstrată pe peretele sudic al Bisericii Mari (stânga sus)

Dealungul celor patru secole de existenţă, Biserica Mare a Mănăstirii Secu a cunoscut numeroase transformări, determinate de evenimentele la care a luat parte.

În secolul al XVIII-lea, bisericii ridicate în 1602 i s-a adăugat un pridvor, apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un diaconicon, un proscomidiar, precum și un pridvoraș pe latura vestică.

Între anii 1812-1818, biserica a fost extinsă, prilej cu care s-a construit o a doua turlă.

În anul 1821, când Mânăstirea Secu a fost incendiată și distrusă în mare parte de flăcări, pe parcursul luptelor dintre revoluționarii eteriști și turci, Biserica Mare a așezământului a suferit importante daune.

O placă din marmură amintește peste timp de jertfa eteriștilor, conduși de Iordache Olimpiotul, care și-au pierdut viața pentru libertate în asediul de la Mânăstirea Secu

După trei decenii de la acest cumplit eveniment, pictura interioară a fost refăcută integral și a fost reînnoită catapeteasma.

În urma lucrărilor de restaurare, efectuate în anii ′70 și ′80 ai secolului al XX-lea, datorită cărora edificiul a căpătat înfățișarea actuală, pridvorașul și diaconiconul, adăugate ulterior construcției, au fost înlăturate.

Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“

În turnul situat pe colțul de sud-est al zidurilor Mânăstirii Secu a fost amenajat, după patru decenii de la ridicarea Bisericii Mari, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“.

Turnul de pe colțul de sud-est al incintei Mânăstirii Secu, în care este amenajat Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ (vedere din exterior)

Lăcașul, construit la inițiativa unuia dintre ucenicii Mitropolitului Varlaam al Moldovei, nu are pisanie proprie, dar păstrează pe zidul exterior inscripția cu stema Moldovei, aparținând bisericii cu hramul „Sfantul Nicolae“ din Cetatea Neamț, distruse din ordinul turcilor în 1718, pe timpul domniei lui Mihail Racoviță.

Inscripția cu stema Moldovei, aparținând bisericii cu hramul „Sfantul Nicolae“ din Cetatea Neamț, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Secu

Interiorul paraclisului, nedecorat cu picturi, impresionează doar prin frumusețea icoanelor catapetesmei, executate în stil renascentist, și a sculpturilor, suflate cu aur.

Asemeni celorlalte construcții ale Mânăstirii Secu, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului“ a suferit modificari dealungul celor aproape patru secole de existență.

Paraclisul „Sfântul Nicolae”

Construit în amintirea bisericii mari din Cetatea Neamț, după patru decenii de la dărâmarea acesteia, Paraclisul „Sfântul Nicolae”, situat în colțul de nord-est al incintei mânăstirii,  funcționează și în prezent pentru săvârșirea slujbelor religioase în perioada de iarnă, din luna noiembrie și până la Inviere.

Paraclisul „Sfântul Nicolae”, Mânăstirea Secu

Pe locul edificiului din lemn, datând din secolul al XVIII-lea, a fost ridicată, în 1823, o construcție, împărțită în: pridvor, pronaos, naos și altar, căreia i s-a adăugat pe parcurs,  vesmântăria.

Latura sudică a Paraclisului „Sfântul Nicolae”, Mânăstirea Secu

Pisania acestei ctitorii, se găsește pe peretele sudic al Paraclisului „Sfântul Nicolae”. Scrisă cu litere chirilice, pe o piatră calcaroasă, inscripția, deteriorată din cauza intemperiilor, este, din păcate, greu de descifrat.

Paraclisul a fost pictat în interior acum două decenii.

Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”

Biserica cimitirului Mânăstirii Secu, purtând hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, este clădită, în anul 1832, pe locul vechiului Schit al lui Zosima, distrus de incendiul din anul 1821.

Din biserica lui Zosima, cu o vechime ce depășește patru secole, se mai păstrează doar postamentul mesei din altar, aflat în fața actualului lăcaș de cult.

Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (Biserica cimitirului), Mânăstirea Secu

Pisania, scrisă în limba română, cu caractere chirilice, se află deasupra pridvorului.

Stilul arhitectural al Bisericii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” este cel moldovenesc, caracteristic secolului al XIX-lea.

Asemenea Paraclisului „Adormirea Maicii Domnului“, Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” nu este pictată în interior.

Catapeteasma, poleită aproape integral cu aur, provine de la Biserica Mare a mânăstirii. Sculptura și pictura acesteia, executate în stil renascentist, cu influențe bizantine, datează din anul 1740.

Biserica cimitirului Mânăstirii Secu este folosită în prezent pentru oficierea înmormântărilor și a parastaselor.

Colecția de obiecte bisericești

Înzestrată cu odoare și cărți, de o excepțională valoare istorică, asemenea tuturor mânăstirilor domnești din vremea voievodului Ieremia Movilă, ctitoria familiei Ureche, unde dealungul timpului au viețuit personalități de seamă ale culturii bisericești, printre care se numără: Mitropolitul Varlaam al Moldovei – canonizat începând cu anul 2007, Ioan de la Râşca, înscris în 2008 în rândul sfinţilor odată cu canonizarea mai multor sfinţi români din Moldova, și, nu în ultimul rând, Cuviosul Paisie Velicicovski, este astăzi posesoarea unei impresionante colecții de obiecte de cult  – veșminte, manuscrise, tipărituri, obiecte de metal.

Cele mai importante dintre piesele vechi ale colecției, datând din prima jumătate a secolului al XVII-lea, și anume: Epitrahilul Mitropolitului Varlaam, Sacosul Mitropolitului Varlaam și un Văl liturgic, dăruit mânăstirii de Mitrofana Ureche, se găsesc în prezent la Muzeul Național de Artă al României.

Una dintre piesele relativ noi ale colecției de obiecte bisericești, Mânăstirea Secu

Colecția de obiecte bisericești expuse la Mânăstirea Secu cuprinde numeroase piese vechi, de o inestimabilă valoare artistică, dintre care se remarcă: Aerul, dăruit mânăstirii de catre ctitori în anul 1608, seria de Evangheliare în manuscris, cea mai veche lucrare datând din perioada secolelor XIV-XV, Îndreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab), tipărită la Târgoviște în anul 1652 și Cazania de la 1643 a Mitropolitului Varlaam.

Odorul cel mai de preț al Mânăstirii Secu, Cipriota, Icoana Maicii Domnului, dăruită de domnitorul Vasile Lupu în anul 1647, ca semn al prețuirii pentru Mitropolitul Varlaam, credinciosul său sfătuitor, este păstrată astăzi în Biserica Mare, unde se află din anul 1876.

Credincioși sosiți la Mânăstirea Secu, pentru a asista la slujba oficiată cu prilejul hramului „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“

În zilele de 29 și 30 august, când Mănăstirea Secu își serbează hramul principal – „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“, și se săvârșește slujba de pomenire a sfinților români Ioan de la Râşca şi Secu şi Ierarh Varlaam, incinta așezământului monahal se umple de mii de credincioși.

Racla cu moaștele Sfântului Ierarh Varlaam, expuse lângă Biserica Mare la sărbătoarea celui de al doilea hram al Mânăstirii Secu

Acces

Mânăstirea Secu este situată în comuna Vânători, la 22 km vest de orașul Târgu Neamț.

Principala cale de acces o constituie șoseaua DN15B, Târgu Neamț-Poiana Largului, din care, după cca 17 km, se desprinde spre stânga drumul DJ157F. De aici până la mânăstire se mai parcurg cca 5 km.

Click to view slideshow.

Cetatea a făcut față asediului din 1476 impus de Mahomed al II-lea, după lupta de la Valea Albă – Războieni, și-a deschis porțile în fața oștilor lui Soliman Magnificul în 1538, la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș, și din nou, în anul 1600, în fața armatei lui Mihai Viteazu, a fost transformată în mânăstire de Vasile Lupu, pentru a contracara intențiile distructive ale turcilor, a rezistat asediului din 1691 al armatei polone conduse de generalul Ioan Sobieski, apărată de un grup mic de plăieși, pentru ca, după distrugerile ordonate în 1717 de Mihai Racoviță, să-și piardă definitiv însemnătatea de obiectiv strategic al țării.

Amplasată pe o stâncă din Dealul Cetății, aproape de vârful cel mai înalt al Muntelui Pleșu, Cetatea Neamț domină Valea Ozanei de la 480 m altitudine.

Valea Ozanei văzută de pe terasa de sud a Cetății Neamț

„Ca să te apropii nu e alt drum decât acela de înconjur, din dreapta, unde suirea a fost ușurată, de altfel, în timpul din urmă prin tăieturi. Nemărginita pădure neagră păzește împrejur, ocrotind spre valea prăpăstuită albe vite răzlețe. Cărarea e repede și presărată cu bolovani, plăci și aschii din osatura granitică a muntelui, care a dat și platoșa neînvinsă a cetății de sus“ („Note de călătorie“, Nicolae Iorga, 1918).

Singurul drum prin care se realizează accesul la cetate, amenajat din inițiativa domnitorului Mihail Sturdza la mijlocul secolului al XIX-lea și asfaltat complet în ultimele decenii, urcă și acum, șerpuit, prin pădurea umbroasă.

Latura de est a Cetății Neamț, apărată de bastioane, și o porțiune din podul de acces sprijinit pe piloni din piatră (vedere din drum)

Din drum, Cetatea Neamțului se dezvăluie sub forma unor ziduri masive din piatră cenușie, în care se pătrunde printr-o deschidere, apărată de bastioane semicirculare,  de pe un pod curbat, susținut de piloni înalți.

Până la intrarea pe pod, numeri 11 piloni din piatră, de formă prismatică, cu înălțimi de până la 30 m.

Podul de acces cu traseu curbiliniar, sprijinit pe 11 piloni din piatră, Cetatea Neamț (vedere din drum)

Orientarea podului în raport cu bastioanele, forma arcuită și lungimea apreciabilă a acestuia (80 m) aveau rolul de a diminua forța atacatorilor și de a întârzia pătrunderea în cetate.

Podul de acces în Cetatea Neamț și unul dintre bastioanele de pe latura de nord

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, porțiunea de pod cuprinsă între ultimul pilon și zidul bastionului se ridica noaptea, la fel ca și podul din fața porții de intrare deschise prin turnul de nord-est, pentru a împiedica accesul nepoftiților în interiorul cetății.

Intrarea prin turnul de nord-est, Cetatea Neamț

Intrarea principală, apărată cu cinci secole în urmă de porți duble, dispuse la intrarea și ieșirea din turnul de nord-est, te conduce într-o incintă mărginită pe toate cele patru laturi de ziduri groase din piatră, încadrând în colțuri alte trei turnuri de apărare.

Odată ajuns în curtea din interiorul cetății de piatră, amintirea faptelor petrecute odinioară aici, e imposibil să nu te tulbure. Cât adevăr reflectă spusele lui Alexandru Vlahuță și cât de actuale ți se par trăirile acestuia acum, după mai bine de un secol!

„Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!? Când te gândeşti c-a fost atâta viaţă aici… inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji cari şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpuşneanu capul lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dârji în faţa lui Sobieţchi cei 19 plăieşi, luptând c-o oaste-ntreagă, preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcând pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate“(„România Pitorească“, Al. Vlahuță, 1901).

Latura vestică a cetății, turnul de nord-vest și fântâna din curtea interioară, Cetatea Neamț

În curtea de forma unui patrulater neregulat, a cărui laturi nu depășesc lungimea de 50 m, se găsește o fântână, datând din prima etapă de construcție a cetății, realizată în timpul domniei lui Petru I Mușat.

Aceasta a servit la alimentarea cu apă a cetății până în perioada războiului austro-turc (1717-1718), desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei, când, pentru ca cetatea să nu mai fie folosită drept adăpost austriecilor, domnitorul Mihai Racoviță “puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”.

Din curtea interioară se pătrunde în dependințele construite pe două niveluri în zidurile cetății, îndeplinind, în principal, funcțiile de: locuire, serviciu, depozitare și producție, dar nu numai. Acestea datează din perioada domniei lui Ștefan cel Mare.

Intrările spre dependințele de la nivelul superior al laturii estice (Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului)

Cele 21 de spații muzeale, amenajate pentru a ilustra mai bine de trei secole de existență a Cetății Neamț, reproduc printre altele: Camera domnițelor, Camera de taină, Camera Pârcălabului, Paraclisul, Sala armelor, Sala de sfat și judecată, Monetăria, Închisoarea, Neagra temniță, Camera de provizii, Sala de mese, ateliere și magazii.

Pe latura vestică a cetății, la nivelul superior, se găsesc Sala de sfat și judecată și Camera de taină, în timp ce la demisol poate fi admirată Sala armelor.

Camera de taină, Cetatea Neamț

Latura estică a cetății, delimitată de Turnul de nord-est, pe la parterul căruia se realizează intrarea în curtea interioră, și de Turnul de sud-est, cunoscut și ca Neagra temniță, adăpostește, la etaj, Paraclisul, Camera domnițelor și Camera Pârcălabului, iar la nivelul inferior, Închisoarea, Monetăria, Camera de provizii și Bucătăria.

Catapeteasma din Paraclisul „Sf. Nicolae“, Cetatea Neamț

Sub terasa deschisă pe latura sudică a cetății, care face legătura între Neagra temniță și Turnul de sud-vest, se găsește Lapidariumul, destinat depozitării proviziilor.

Priveliștea care se deschide asupra văii Ozanei de pe terasa sudică a cetății este de o frumusețe puțin obișnuită, Cetatea Neamț

O poartă deschisă la mijlocul laturii nordice a cetății, cunoscută sub numele de Poarta mușatină, permite accesul în curtea exterioară, având lățimea de 20 m și  lungimea de 80 m.

Curtea exterioară, Cetatea Neamț

Fortul central al cetății, pe a cărui fundație s-au ridicat ziduri cu grosimea de 3 m și înălțimea de 12 m, consolidate la exterior de 18 contraforți de formă prismatică, datează din timpul domniei lui Petru I Mușat. În secolul al XV-lea, zidurile cetății au fost supraînălțate cu cca 7 m.

Întrucât la vremea aceea, accesul se făcea prin Poarta mușatină, loc pe unde cetatea putea fi ușor atacată, latura nordică a fost protejată printr-un șanț adânc, săpat în imediata vecinătate a zidurilor.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în partea de nord și nord-est a fortului mușatin s-a săpat un nou șanț de apărare, mai adânc și mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare, cu ziduri groase, a căror înălțime ajungea la 30 m.

Bastioanele semicirculare, ridicate în timpul lui Ștefan cel Mare, pentru a proteja latura nordică a Cetății Neamț

Tot din această perioadă datează podul arcuit, sprijinit pe 11 piloni din piatră.

Intrarea pe podul de acces, Cetatea Neamț

La construcția pilonilor și contraforților s-au utilizat blocuri de piatră provenite din carierele de la Domesnic și Gura Secului, în timp ce pentru elevația și umplutura zidurilor a fost folosită piatră de râu din zonă.

Pilonii de formă prismatică ai podului de acces în cetate sunt construiți din piatră de râu, Cetatea Neamț

Incendiată în repetate rânduri și refăcută de tot atâtea ori în decursul a două secole, timp în care a deținut un rol important în politica statului moldovean, Cetatea Neamț a intrat începând cu deceniul al treilea al secolului al XVIII-lea într-un proces de degradare, care a continuat până la jumătatea secolului al XX-lea.

Primele măsuri de protecție a ruinelor fostei cetăți sunt luate după anul 1834, în urma protestelor unor scriitori indignați de lipsa de grijă a societății față de relicvele istorice ale țării.

Devenite odată cu trecerea timpului un simbol al iubirii de țară, ruinele Cetății Neamț, sunt menționate în operele multor scriitori români de prestigiu, printre care se numără: Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu.

Deși Cetatea Neamț devine monument istoric în anul 1866, lucrări de reconsolidare, menite să o conserve, sunt efectuate începând cu un secol mai târziu, în perioada 1968-1972, și apoi după anul 1992.

Închisă pentru public între anii 2007-2009, când a fost supusă unor importante lucrări de reabilitare și restructurare, vechea cetate nemțeană funcționează în prezent sub numele de „Muzeul Cetatea Neamț“.

Reprezentativă, deopotrivă, pentru sistemul defensiv al Moldovei medievale și pentru istoria zbuciumată a acestor locuri, cu care și-a împletit existența timp de aproape patru secole, Cetatea Neamț constituie unul dintre obiectivele turistice de interes național, pe care orice român se cuvine să-l viziteze măcar o dată în viață.

Acces

Cetatea Neamț este situată în imediata apropiere a orașului Târgu Neamț și la 46 km nord de municipiul Piatra Neamț.

Taxa de vizitare a muzeului, deschis zilnic între orele 9.00 – 19.00, este de 5 lei pentru adulți și de 3 lei pentru elevi, studenți și preșcolari.

Ceahlăul, muntele sacru, iubit de Sadoveanu, „codrii de aramă“ și „codrii de argint“, pădurile de goruni și mesteceni prin care și-a purtat pașii Eminescu, Cetatea Neamț, Cheile Bicazului, lacul Izvorul Muntelui, vechile așezăminte monahale Neamț, Agapia, Văratec, Secu, Sihăstria, Bistrița, Horaița și, nu în ultimul rând, casele memoriale aparținând scriitorilor Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș și Veronica Micle, sunt doar o parte dintre comorile acestui colț de rai, care, neîndoielnic, merită descoperite pe îndelete.

Mânăstirea Văratec

Amplasată într-un decor ce îmbie, deopotrivă, la visare și la reculegere, între Filiorul – dealul rotund ca un arici, purtând în spate stejari bătrâni în loc de ace, la nord, culmea acoperită cu brazi a Dealului Mare, la vest, și colinele scunde cu fânețe, pășuni și semănături din sud, Mânăstirea Văratec se înfățișează vizitatorului de o manieră cu totul aparte față de așezămintele de călugări din ținutul Neamțului, înconjurate de ziduri de apărare masive.

La Văratec, ca și la Agapia, viețuitoarele statornicite în jurul lăcașelor de cult înălțate pe aceste locuri în secolele trecute, și-au găsit adăpost în case ridicate în stilul țărănesc, caracteristic zonei și vremii, care conferă așezării aspectul de sat mânăstiresc.

Grădinițe de trandafiri împresoară casele monahiilor, ca în vremea lui Mihail Sadoveanu

La Văratec, maicile merg „împreună la biserică și la unele treburi, dar trăiesc în obști mici, în case de câte 3-4, își câștigă singure existența și ascultă, în interior, de o bătrână a casei. Bătrâna, la rândul ei, ascultă de stareța mânăstirii. Aceasta le dă celor din casă o anumită libertate față de stareță“.

Satul mânăstiresc Văratec amintește de satele moldovenești din secolul trecut

Viața în satul mânăstiresc se desfășoară după reguli stricte, statornicite într-un „așezământ“ – act normativ cuprinzând 30 de „ponturi“, aprobat din anul 1843.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Satul de maici este traversat de ulițe strâmte și poteci, în lungul cărora, de după gardurile străjuite de pomi roditori și tufe înalte de zmeur, se înghesuie una într-alta câteva sute de case cu cerdac și fațade albe, îngropate în flori din toate soiurile și culorile pământului.

Case cu cerdac din satul mânăstiresc Văratec

După cum era descris la jumătatea secolului al XIX-lea de Wilhelm de Kotzebue, consul în acea perioadă la Iași, exceptând lipsa acută a spațiului de construit, Văratecul de astăzi nu diferă prea mult de cel de atunci.

„Casele și căsuțele umbrite de copaci bătrâni erau împrăștiate fără nici o regulă; câte unele se rătăciseră până la marginile pădurii și ferestrele lor luceau ca aurul în razele soarelui ce apunea. Garduri de lemn, de felurite chipuri, despărțeau grădinile unele de altele; totul se arăta curat și bine ținut și înfățișa icoana unei vieți regulate, dusă de o numeroasă și pașnică colonie“.

Casă cu grădiniță de flori, grădină de legume și pomi roditori din incinta mânăstirii Văratec

Odată ajuns la Văratec, doar împrejmuirea ca de cetate din jurul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, deși lipsită de monumentalitatea zidurilor mânăstirilor Neamț, Secu, Râșca sau Bistrița, liniștea, arareori tulburată de vreo necuvântătoare, precum și veșmintele cernite, zărite cu totul întâmplător pe ulițele pustii, trădează faptul că nu te afli într-un sat ca oricare altul din Moldova.

Ulițele pustii ale satului de maici de la Văratec

„Maici, unele bătrâne, cu fețele liniștite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător ca orice femei curioase, trec drumul. (…) Sunetul clopotului se împrăștie dulce la sfârșitul liniștit al zilei. Apoi contenește. Și peste sat se întinde tăcerea mai mare, și peste sat, și-n muntele încărcat de brazi sumbri care se ridică drept deasupra bisericii în roșața asfințitului“(Mihail Sadoveanu, „Oameni și locuri“, 1908).

Prima ca vechime dintre bisericile ridicate în decursul timpului pe teritoriul Mânăstirii Văratec este biserica „Adormirea Maicii Domnului“.

Intrarea în incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Pătrunzând prin poarta boltită deschisă în turnul clopotniței, flancat de un zid ca de cetate, te trezești deodată într-o incintă, inundată de verdeață și flori, în mijlocul căreia se înalță albă și zveltă biserica mare a mânăstirii.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

În umbra edificiului, nu departe de statuia din bronz a Domniței Safta Brâncoveanu – pomenită printre ctitorii bisericii, un bazin cu apă, vegheat de un înger din marmură, marchează locul pe care s-a aflat altarul primului lăcaș bisericesc ridicat din lemn, în anul 1785, prin strădania maicii Olimpiada.

Îngerul cu cruce, simbolul vieții monahale, amplasat în curtea bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Statuia Domniței Safta Brâncoveanu, realizată în bronz de Ion Jalea (1935)

Incinta, ridicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinde stăreția veche, stăreția nouă, muzeul, biblioteca, trapeza, chilii și diferite anexe mânăstirești.

„Casa oficială“ a Mânăstirii Văratec

Turnul clopotniței de pe latura de răsărit a incintei adăpostește, într-o încăpere de deasupra gangului, un paraclis cu hramul „Sf. Nicolae“, de fapt cea de a treia biserică ca vechime a mânăstirii. Paraclisul „Sf. Nicolae“ pare să fi luat ființă în perioada 1840-1850, dacă nu chiar mai devreme. Distrus de incendiul din 1900, paraclisul a fost refăcut între anii 1903 și 1909.

Clopotnița, Mânăstirea Văratec (vedere din incinta bisericii „Adormirea Maicii Domnului“)

Biserica din piatră și cărămidă a fost înălțată în perioada 1808-1812, urmând ca după incendiul devastator din 1900, când acoperișul a ars împreună cu clădirile din incintă, să fie reconstruită.

Chilia monahiei Nazaria Niță, prima stareță licențiată în Teologie a Mânăstirii Văratec (1973-1995

Biserica mare de la mânăstirea Văratec păstrează multe caractere din vechea arhitectură moldovenească, îmbinate cu caractere noi datorate influențelor survenite începând cu finele secolului al XVIII-lea și până la momentul construirii edificiului de cult.

Exceptând brâul de ocnițe oarbe de sub strașină, cele trei contraforturi scunde care sprijină edificiul și soclul care se constituie într-un altfel de brâu la baza construcției, exteriorul este lipsit de decorațiuni.

Exteriorul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, Mânăstirea Văratec

Doar turlele gemene, ridicate pe tambururi poligonale înalte, cu ferestruicile alungite deschise în corpurile lor cilindrice și acoperișurile de forma unor clopote mai îndulcesc puțin austeritatea monumentului.

Lângă zidul bisericii, se găsesc mormintele celor mai vrednice de aducere aminte monahii de la Văratec, printre care: Eufrosina Lazu, Evghenia Negri, Ecaterina Balș și Veniamina Hermeziu.

Pietre tombale ale starețelor mânăstirii Văratec

În ceea ce privește interiorul, acesta impresionează prin catapeteasma impunătoare, realizată în anul 1816, odată cu prima pictură pictură murală a bisericii. Aceasta este sculptată în lemn de tisă și suflată cu aur.

Interior din biserica mare a Mânăstirii Văratec

Pictura bisericii a fost finalizată după un sfert de secol, pentru ca apoi să fie refăcută în întregime în ulei, în anul 1882 de pictorii T.Ioan și D. Iliescu. Spre sfârșitul anilor ′60, pictura a fost spălată, pentru a scoate la lumină prospețimea culorilor.

Muzeul mânăstirii, care funcționează de acum cinci decenii, găzduiește o vastă colecție de artă veche bisericească, reprezentând o largă paletă a creației artistice: pictură, sculptură, broderie, metaloplastie, țesături, cele mai valoroase exponate datând din secolul al XV-lea.

Muzeul Mânăstirii Văratec

Pe lângă aceste exponate, muzeul adăpostește o bibliotecă, cuprinzând cărți vechi și manuscrise.

Credincioși sosiți din toate colțurile țării pentru a asista la slujba din biserica mare, Mânăstirea Văratec

Prin stânga incintei care adăpostește biserica „Adormirea Maicii Domnului“, un drum urcă spre sud-est cca 150 m până să ajungă la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“. Biserica din lemn, ridicată în anul 1817, în fostul cimitir al mânăstirii, a fost reclădită din piatră 27 de ani mai târziu.

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

În curtea lăcașului, ale cărui turle cenușii, învelite în tablă, se zăresc de departe, se află din august 1889 mormântul poetei Veronica Micle.

Mormântul Veronicăi Micle, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, Mânăstirea Văratec

De la incinta bisericii mari, un alt drum urcă cca 400 m spre sud-vest, printre case cu cerdacuri înflorate și pervazurile vopsite în culoarea cerului senin, spre cimitirul monahiilor, aflat într-o poiană.

Cimitirul monahiilor, situat în spatele bisericii „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

În fața cimitirului actual al mânăstirii se găsește o altă biserică, purtând hramul „Schimbarea la față“, ridicată în perioada 1846-1847, „prin osârdia și osteneala sfinții sale maica Eufrosina Lazu, starița sf. Mon. Varaticul și s-au sfințit la 1847 noemvri 27“.

Biserica „Schimbarea la față“, Mânăstirea Văratec

Deși asemănător cu biserica „Adormirea Maicii Domnului“, ca aspect exterior, plan și compartimentare, lăcașul din apropierea cimitirului nu posedă dimensiunile și monumentalitatea bisericii mari a mânăstirii.

Biserica este împodobită la interior cu picturi în frescă.

Odată cu ridicarea sfântului lăcaș, s-a construit un turn cu clopotniță, care adăpostește un clopot datând din anul 1838, destinat uneia din celelalte două biserici ale mânăstirii, precum și unul din anul 1851.

Printre ctitorii bisericii „Schimbarea la față“ se numără Mihail Sturza, domn al Moldovei între anii 1834 și 1849, și soția sa, Smaranda.

Izolată de restul caselor din satul mânăstiresc, în poiana din spatele cimitirului monahiilor, se află o casă bătrânescă, înconjurată de pomi roditori. Aici a locuit genialul poet, jurnalist și gânditor Mihai Eminescu între anii 1874 și 1889.

Casa Eminescu de la Mânăstirea Văratec, în care poetul neamului a locuit între anii 1874 și 1889

„Lăcaș benefic poetului pentru creație și, multă vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc“, Casa Eminescu, lăsată de multă vreme în părăsire, se află într-o avansată stare de degradare.

Romantismul pregnant, imprimat de farmecul neobișnuit al locului din proximitatea pădurii, liniștea și, fără îndoială, prezența copleșitoare a divinității, au făcut ca Văratecul să constituie timp de un secol și jumătate, nu doar un loc preferat pentru relaxare, dar și un nesecat izvor de inspirație, pentru mulți dintre scriitorii români de valoare.

Turlele albe și zvelte ale bisericii mari a Mânăstirii Văratec, văzute din exteriorul incintei

Alături de Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă, Mihai Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Garabet Ibrăileanu, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, George Topârceanu, Calistrat Hogaș, Alecu Russo, Otilia Cazimir, George Lesnea, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, la Văratec au poposit multe veri de-a rândul, Bartolomeu Valeriu Anania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Constantin Ciopraga, Grigore Ilisei și mulți alții.

În ceea ce privește urmele șederii lui  Mihai Eminescu la mânăstirea Văratec, dacă prezența Veronicăi Micle este concretă prin monumentul funerar de lângă biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, poetul există, cel puțin deocamdată, doar prin memoria maicilor bătrâne, demult dispărute.

„Nu încape nici o îndoială că, în afară de biserica cea mare, cercetată de pelerini pentru nevoile lor sufletești, și alături de frumosul muzeu, bogat în obiecte de artă religioasă, crucea de calcar, străjuită de un înger înlăcrimat, (mormântul Veronicăi Micle) e punctul cel mai căutat de curiozitatea și admirația miilor de călători ce se perindă zilnic prin vatra mânăstirii“ (Fragment din Văratecul și literatura, „Mânăstirea Văratec“, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1986).

Acces

Mânăstirea Văratec este situată în comuna Agapia, la 12 km de Târgu Neamț și la 40 km de Piatra Neamț.

Dinspre Piatra Neamț, accesul la mânăstirea Văratec se face din drumul național DN 15C, care leagă orașele Piatra Neamț și Târgu Neamț, din care, după 36 km se virează la stânga, pe un drum asfaltat, care duce direct la mânăstire (4 km).

Conacul Brătienilor de la Florica (vedere frontală)

Revoluționar pașoptist și fondator al Partidului Național Liberal în 1875, Ion C. Brătianu a deținut mai multe mandate ministeriale în timpul domniei lui Carol I al României, în timpul războiului ruso-turc din 1877, Congresului de la Berlin, formării Regatului Român și revizuirii Constituției.

Ionel Brătianu a intrat în istorie ca artizanul reformelor care au stat la baza democrației interbelice – reforma agrară și reforma electorală, a ocupat funcția de Prim-ministru pentru aproape 12 ani, și a avut nu mai puțin de 25 de mandate ministeriale în timpul domniei regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, dintre care cel de Ministru al Afacerilor Externe în perioada realizării Marii Uniri de la 1918.

Grupul statuar “La Vulturi”, amplasat pe dealul din apropierea Conacului Florica, realizat de artistul croat Meštrovic în amintirea lui Ion C. Brătianu și a fiilor săi, Ionel și Vintilă

Alți doi membri de marcă ai familiei au fost Dinu Brătianu (1866-1950) și Vintilă Brătianu (1867-1930), cel de al doilea și, respectiv, cel de al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu. Primul dintre aceștia a reprezentat în parlament și guvern partidul liberal între 1910 și 1944, iar celălalt a deținut mandatul de Ministru de Război în perioada Primului Război Mondial, printre alte mandate în timpul regilor Carol I al României și Ferdinand I al României, precum și funcția de primar al Capitalei între 1907 și 1911. Victimă a regimului comunist, Dinu Brătianu a fost arestat în 1950 și trimis în închisoarea de la Sighet, unde a și murit.

Parcul domeniului Brătianu, în mijlocul căruia este amplasat Conacul Florica

Conacul Florica, în saloanele căruia s-au elaborat strategii în timp de pace și război, s-au dezbătut reforme, s-au alcătuit și destituit guverne, s-a realizat Independența și Unirea României, a fost locul vizitat de cele mai mari personalități ale politicii românești din perioada antebelică și interbelică, printre care: Regele Carol I al României, Regele Ferdinand I al României, Regina Elisabeta a României, Regina Maria a României, frații Nicolae și Ștefan Golescu, C.A. Rosetti, mareșalul Averescu, prințul Barbu Știrbey, I.G. Duca, precum și cunoscuți membri ai Partidului Național Liberal, cum au fost: Eugeniu Carada, Emil Costinescu, Grigore Ștefănescu, Vasile Conta, Nicolae Kalinderu, ofițeri ai armatei române și reprezentanți ai clerului.

Reședința cu un etaj și o terasă deschisă, construită de Ion C. Brătianu în stilul arhitectonic clasic românesc, după căsătoria cu Caliopia (Pia) Pleșoianu, în 1858, a luat locul clădirii cu patru camere și pivniță pentru vin, aparținând administrației moșiei Florica, unde marele om politic și fratele său, Dumitru, s-au născut.

O placă de marmură, amplasată pe fațada clădirii Conacului Florica, vine să confirme legătura  marelui om politic I.C. Brătianu cu acest spațiu binecuvântat

“Poziția acestei vile e sănătoasă și încântătoare, destul de sus, pe o coamă de munte, împrejmuită de vii… Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la valea Buzăului.”

Așa descrie Carol I al României, într-o scrisoare datată octombrie 1868, casa ministrului său, Ion C. Brătianu, al cărui oaspete a fost în toamna anului 1868.

Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la valea Buzăului

Amenajarea parcului de la Florica constituie contribuția Elisei Brătianu, soția lui Ionel Brătianu, la transformarea domeniului

Trei decenii mai târziu, casa “era încă așa cum o lăsase Ion Brătianu. Prispa…cu vederea ei frumoasă spre Argeș și spre Pitești; biblioteca începută încă de marele întemeietor; încăperile încă neschimbate”, după cum consemna Al. Iacovachi în însemnările sale memorialistice cu privire la vizita sa din 1896 la Florica.

Așa cum se prezintă astăzi, Conacul Florica este rezultatul concepției novatoare a lui Ionel I.C. Brătianu, de formație inginer, din a cărui inițiativă casa clădită de părintele său în 1858 este refăcută și extinsă pe parcursul a trei decenii și jumătate, începând cu anul 1889.

Conacul Florica, transformat după planurile arhitectului Petre Antonescu în decurs de trei decenii și jumătate (vedere frontală)

Transformarea reședinței Brătienilor s-a derulat sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), promotorul stilului neoromânesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre edificiile realizate de Petre Antonescu se numără: Primăria Capitalei (1906-1910), realizată aproximativ în aceeași perioadă cu actualul Conac Florica, Primăria din Craiova (1912-1913), sediul Băncii Marmorosch-Blank (1915-1923), palatele de justiţie din Botoşani şi Buzău (1909-1912), Arcul de Triumf (1935-1936), dar și reședințele din București ale fraților Ionel și Vintilă Brătianu, situate pe străzile Biserica Amzei la nr. 6-9 și, respectiv, pe strada Aurel Vlaicu la nr. 19.

Un colț al terasei de la etajul I al Conacului Florica

Tot sub conducerea lui Petre Antonescu și la inițiativa lui Ionel I.C. Brătianu s-a realizat: modernizarea fermei de la Florica, renumită, încă de pe vremea lui Ion C. Brătianu, pentru producția de vin, țuică și lactate de o excelentă calitate, cripta care adăpostește sicriele cu trupurile neînsuflețite ale membrilor familiei Brătianu, biserica, clădirea de la Grădinari, de lângă biserică, crama și uzina electrică.

 Crama-uzina electrică, amplasată la intrarea în parcul domeniului Florica

Situată în stânga drumului care urcă spre Conacul Florica, la intrarea în parc, ferma a fost vândută după moartea lui Ionel Brătianu, în 1927, statului român.

Clădirea fostei ferme a Brătienilor de pe domeniul Florica (vedere dinspre drumul ce urcă la Biserica Florica)

Clădirile construite pe două nivele în stil neoromânesc în perioada 1905-1912, în care până nu demult, a funcționat Stațiunea de Cercetări și Producție Viti-vinicolă Ștefănești, sunt acum lăsate în paragină.

Curtea fostei ferme model de la Florica, dotată de Ionel Brătianu cu cele mai moderne utilități ale vremii, așa cum se prezintă ea astăzi (vedere din spate)  

Biserica familiei Brătianu, cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” a fost construită pe un platou, în dreapta parcului, între anii 1905-1912, și sfințită în anul 1921.

Biserica “Sf. Ioan Botezătorul” de pe domeniul Florica (vedere frontală)

Biserica Brătienilor de la Florica (Detaliu). Zidăria este realizată din blocuri de calcar de Albești. De remarcat torsadele sculptate, amintind prin caracteristici de bisericile tradiționale de lemn argeșene.

Aici a fost adus sicriul lui Ion C. Brătianu – înmormântat inițial pe dealul din apropierea conacului, alături de prima sa fiică, Florica, decedată la vârsta de trei ani, cu ocazia împlinirii unui secol de la nașterea acestuia.

Conacul Florica văzut de pe dealul unde au fost înmormântați Ion C. Brătianu și fiica sa, Florica, până în anul 1921

Șase ani mai târziu, în aceeași biserică a avut loc slujba de înmormântare a lui Ionel I.C. Brătianu, decedat la vârsta de 63 de ani, căruia, după nici trei ani, i-a urmat fratele său Vintilă Brătianu. Dinu Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet, va fi depus la rândul său în capela familiei.

Cripta care adăpostește rămășițele pământești ale membrilor familiei Brătianu. În prim plan, sarcofagele cu sicriele lui Ion C. Brătianu și Ionel I.C, Brătianu, tată și fiu

Măstile mortuare ale celor doi Brătieni, Ion și Ionel, tată și fiu

În forma sa actuală, Conacul Florica este structurat pe trei niveluri, cuprinzând, în principal: un salon, odaia turcească, sufrageria, dormitorul musafirilor, dormitorul lui Ion C. Brătianu (păstrat nemodificat), camera de lucru, biblioteca, camera războaielor de țesut, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, precum și două terase acoperite, amplasate la etajele I și al II-lea, care, la asfințit, oferă o panoramă unică asupra orașului Pitești.

Panorama care se dezvăluie de pe terasa acoperită situată la etajul al II-lea al Conacului Florica

Reședința Brătienilor cuprindea, de asemenea, o cameră destinată guvernantei care se ocupa de educația copiilor (Florica, Sabina, Ionel, Dinu, Vintilă, Maria, Tatiana și Pia).

Terasele acoperite de la etajele I și al II-lea ale conacului Florica, susținute de stâlpi din lemn de stejar. Tavanele sunt decorate cu grinzi aparente din lemn masiv.  

Până în anul 1948, când conacul a trecut în proprietatea Gospodărie de partid a P.M.R. (P.C.R.), dintre toate aceste încăperi, cea mai importantă a fost, fără doar și poate, biblioteca, apreciată de Constantin Argetoianu drept “cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”.

Biblioteca Brătienilor, care, la acea dată, cuprindea zeci de mii de volume, reviste, incunabule, colecții de numismatică, timbre, tablouri și fotografii de familie, a fost distrusă în cea mai mare parte după confiscarea domeniului Brătianu. Doar o mică parte din cărțile donate, după moartea lui Ionel I.C. Brătianu, Academiei Române și altor câteva biblioteci, se mai păstrează.

Camera de studiu a lui Ionel I. C. Brătianu, situată la etajul al II-lea al clădirii

De o mare simplitate, camera lui Ion C. Brătianu cuprindea, pe lângă nelipsitele volume cu caracter istoric, pentru care acesta avea un adevărat cult, un pat de fier, o masă din lemn, câteva scaune și un jilț.

Conacul Florica văzut de pe aleea care urcă din parc spre intrarea din față

Deși din mobilierul și obiectele de decor de altădată nu se mai păstrează decât o masă din lemn masiv și un scrin, iar multe din încăperi și-au schimbat destinația inițială, biblioteca unicat, încastrată în pereții interiori și sobele cu cahle de Bistrița, datând din diferite perioade, lemnăria lucrată ca cercevele, ușa datată 1823, feroneria forjată și, nu în ultimul rând, fragmentele de arhitectură antică greco-romană fixate pe fațada clădirii constituie un argument în plus pentru care Conacul Florica merită vizitat.

“Cavalerul trac”, fragment de arhitectură greco-romană datând din secolul al II-lea D.C., încastrat în fațada Conacului Florica

Ușa terasei de la etajul I al Conacului Florica, o adevărată bijuterie lucrată în lemn, datând din 1823

Începând cu anul 1993, în incinta Conacului Florica funcționează Centrul de Cultură Brătianu, instituție patronată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și aflată în administarea Consiliului Județean Argeș.

Aleea care urcă prin parcul domeniului Brătianu spre Conacul Florica. In dreapta se află clădirea cramei și a uzinei electrice, pe acoperișul căreia Ionel Brătianu instalase un telescop.

Acces

Orașul Ștefănești (în trecut Florica), pe teritoriul căruia se găsește Conacul Florica, este situat la 5 km sud – est de Pitești, reședința județului Arges.

Taxa de vizitare a muzeului este de 4,8 lei pentru adulți și 2,4 lei pentru elevi, studenți și pensionari.

Mânăstirea este situată la aproximativ 120 km sud de Sofia, pe versantul sudic al Munților Rila, la 1147 m altitudine.

Construită asemeni unei fortărețe medievale, mânăstirea adăpostește între zidurile sale din piatră un complex de clădiri nepereche, dispuse în jurul curții interioare largi, de forma unui patrulater neregulat.

Vedere din exteriorul Mânăstirii Rila spre una din intrări (Poarta Dupnitsa). Grosimea zidurilor de piatră variază în funcție de înălțimea acestora, de la 1,6 m (în bază) la 0,8 m (la partea superioară)

Accesul în interiorul mânăstirii se face prin două intrări, bine protejate de porți groase din fier, care, odată trecute, descoperă vederii fațade uluitoare ca stil și spațialitate, dominate de arce și coloane, scări de lemn și balcoane măiestrit sculptate.

Intrarea în Mânăstirea Rila prin Poarta Dupnitsa  

Porțile mânăstirii, cu arcadele frumos împodobite cu fresce, sunt deschise larg credincioșilor, îndemnându-i să pătrundă în vatra adevăratei credințe a ortodoxiei din Bulgaria (Poarta Samokov)

Complexul monahal de la Rila cuprinde o biserică centrală, construită în stilul arhitectonic bulgar de Renaștere Națională, un turn de veghe, datând din secolul al XIV-lea, precum și o parte rezidențială, care adăpostește aproximativ 300 de chilii, patru capele, stăreția, bucătăria, biblioteca și camerele de oaspeți din incinta mânăstirii.

Vedere de ansamblu din curtea Mânăstirii Rila 

Mânăstirea este închinată Sfântului Ioan de Rila († 946) – un mare sfânt eremit de origine bulgară, despre care se crede că ar fi pus bazele primului așezământ monahal de aici în secolul al X-lea.

Născut în preajma anului 876 nu departe de locul în care se află situată mânăstirea, Sfântul Ioan a renunțat la viața lumească, după moartea părinților săi, retrăgându-se la doar 25 de ani, în izolare, rugăciune și post.

Odată ajuns în ținutul Munților Rila, fostul păstor și-a găsit adăpost într-o peșteră din apropierea actualei mânăstiri, unde a fost descoperit de țarul Petru I, care l-a ajutat să construiască nu departe de acel loc o așezare monahală. 

Trecut la cele veșnice, s-a arătat în vis ucenicilor săi, cerându-le să-l ducă în cetatea Serdica (Sofia) – locul de origine al tatălui său, și, cu această ocazie, descoperindu-i-se trupul neîntinat, a căpătat un loc etern în canonul orthodox bulgar.

Sfântul Ioan de Rila este înfățișat în mod athonit, ca urmare a influențelor Muntelui Athos (Intrarea în capela Sf. Ioan de Rila, a bisericii centrale din Mânăstirea Rila)

Moaștele sale, despre care se crede că au aceleași puteri miraculoase și vindecătoare ca însuși Ioan, au ajuns, după cucerirea zonei Serdica, în 1183, la Esztregom, capitala Ungariei, unde au rămas timp de patru ani. Trimise înnapoi în Serdica, acestea au fost mutate în 1194 la Veliko Târnovo, de unde au fost aduse, în 1469, la Mânăstirea Rila, unde au rămas până astăzi. Din păcate, însă, doar mâna stângă a Sfântului Ioan se mai păstrează.

Testamentul Sfântului Ioan de Rila, întocmit din nețărmurită dragoste pentru discipolii săi întru credință, a constituit o adevărată carte de căpătâi pentru călugări, preoți și  următoarele generații.

Peștera în care Ioan și-a petrecut 12 ani din viață se găsește la nord-est de mânăstire și poate fi vizitată.

Cea mai veche mențiune documentară a Mânăstirii Rila se găsește în lucrarea lui Ioan Scylitzes intitulată “Viața Sfântului Ioan de Rila”, scrisă în perioada 1173-1180. 

Datorată donațiilor importante primite de la regii bulgari, mânăstirea a cunoscut în următoarele trei secole, perioade de mare înflorire, culminând cu o adevărată renaștere a așezământului, în secolul al XIV-lea, când au fost construite un turn de veghe (“Turnul lui Hreliov”) și o biserică cu o singură navă. Din aceste două structuri, doar turnul a supraviețuit până astăzi.

“Turnul lui Hreliov”, cea mai veche structură din secolul al XIV-lea păstrată în Mânăstirea Rila

De la mijlocul secolului al XV-lea, când a fost aproape complet distrusă de turci, și până în secolul al XIX-lea, mânăstirea a fost incendiată și abandonată de monahi în repetate rânduri. 

Incendiul izbucnit în data de 13 ianuarie 1833, cel mai devastator din istoria așezământului monahal, a produs numeroase daune, atât corpului vechi al mânăstirii, cât și părților mai noi ale acesteia. Restaurarea, care a cuprins jumatate din suprafața mânăstirii, a fost încheiată în anii 60 ai secolului al XIX-lea, după mai bine de 30 ani.

Cea mai mare parte a construcțiilor din actualul complex datează din perioada de avânt a mișcării de Refacere Națională (1833-1847).

Biserica centrală și o aripă din partea rezidențială a Mânăstirii Rila, ridicate după incendiul din 1833  

Actualul corp principal al mânăstirii a fost reconstruit în perioada 1816-1847, iar aripii estice i-a fost adăugată o nouă structură, între 1960-1964, care adăpostește un muzeu.

Structura ridicată în anii ‛60, care adăpostește Muzeul Economatului (Mânăstirea Rila)

Printre exponatele de o excepțională valoare, păstrate aici se numără: ușile originale ale bisericii construite în secolul al XIV-lea odată cu “Turnul lui Hreliov”, o bogată colecție de icoane și odoare bisericești, precum și “Crucea lui Rafail”, o uluitoare operă de artă, prezentând pe o bucată de lemn, în formă de cruce, având dimensiunile de 81 cm x 41 cm, 104 scene religioase și 650 de figuri în miniatură, a cărei realizare a durat nici mai mult nici mai puțin decât 12 ani (1790-1802).

In forma sub care se prezintă astăzi, complexul monahal de la Rila este considerat, pe bună dreptate, comoara națională a Bulgariei, precum și simbolul acesteia.

Vedere din curtea Mânăstirii Rila

Mânăstirea Rila a fost declarată monument istoric și arhitectural național în anul 1976, iar din anul 1983, figurează pe lista Patrimoniului Universal Cultural UNESCO.

Biserica “Nașterea Maicii Domnului” – biserica centrală a Mânăstirii Rila

Biserica “Nașterea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1834-1837, de un maestru zidar, care a lucrat și în Sfântul Munte Athos, la dreapta”Turnului lui Hreliov”, în mijlocul curții mânăstirii, pe amplasamentul vechii biserici medievale a lui Hreliov, datând din secolul al XIV-lea.

Biserica  ”Nașterea Maicii Domnului” a Mânăstirii Rila, ridicată pe locul fostei biserici a lui Hreliov din secolul XIV-lea

Arhitectura acesteia, asemănătoare marilor mânăstiri athonite, include elemente medievale si baroce.

Trei din cele cinci domuri ale bisericii “Nașterea Maicii Domnului” constituie axa spațiului central al bisericii, care atinge 14 m/31 m (Mânăstirea Rila)

Construcția din piatră și cărămidă are cinci domuri, două capele laterale – iconostasul Sfântului Nicolae și, respectiv, iconostasul Sfântului Ioan de Rila, precum și un portic deschis spre vest, nord și sud.

Porticul monumental al bisericii “Nașterea Maicii Domnului” a Mânăstirii Rila

Iconostasul Sfântului Nicolae, considerat ca fiind preluat din vechea biserică medievală, ridicată de Hreliov Dragovol, este mai mic decât iconostasul Sfântului Ioan de Rila și prezintă numeroase urme de înlocuire și adaptare a diferitelor părți componente.

Intrarea în capela Sf. Nicolae a bisericii centrale din Mânăstirea Rila

Prețioasă operă de sculptură în lemn, iconostasul Sfântului Ioan de Rila este extrem de minuțios realizat și incredibil de bogat ornamentat.

Intrarea în capela Sf. Ioan de Rila a bisericii centrale din Mânăstirea Rila

Iconostasul central, realizat între anii 1839 si 1842, este opera unui grup de sculptori conduși de Atanas Teladour, care au investit în această lucrare toată experiența acumulată peste generații în Școala Bulgară de Sculptură. Dimensiunile și compozitia iconostasului sunt de neegalat în spațiul balcanic, iar culorile cu care acesta este pictat se află într-o perfectă armonie cu cele care acoperă pereții interiori ai bisericii.

Iconostasul central al Bisericii “Nașterea Maicii Domnului” din Mânăstirea Rila

Trei din cele cinci domuri constituie axa spațiului central al bisericii, care atinge impresionantele dimensiuni de 14 m/31 m.

Frescă amplasată la intrarea în biserica centrală  a Mânăstirii Rila

Biserica este bogat ornamentată la exterior cu picturi și fresce, prezentând scene biblice cum sunt: scena Judecății de Apoi, Adam și Eva, Botezul Domnului Iisus Hristos.

Fresce înfățișând diferite scene biblice (Biserica centrală a Mânăstirii Rila)

Frescele din Biserica ”Nașterea Maicii Domnului” au fost realizate, între anii 1840-1848, de câțiva dintre cei mai valoroși pictori bulgari ai vremii, majoritatea aparținând Școlii de Pictură Samokov, printre care: Zaharia Zograph, Dimiter Zograph și Stanislav Dospevski, ajutați de Ivan și Nikola Obrazopissets, precum și de un grup de artiști din Bansko, conduși de Dimiter Molerov.

Pictură în frescă de o excepțională frumusețe, realizată cu mai bine de 150 de ani în urmă (Biserica centrală a Mânăstirii Rila)

Aceștia au pictat: pereții interiori ai bisericii, cupolele si fațadele ascunse, precum și alte 40 de icoane mari, pentru iconostas, alaturi de altele mai mici.

Vedere din interiorul bisericii centrale a Mânăstirii Rila, unică în spațiul balcanic

“Turnul lui Hreliov”

“Turnul lui Hreliov”, singura clădire originală aparținând vechiului așezământul monahal întemeiat în secolul al X-lea,  care se păstrează în incinta Mânăstirii Rila, constituie dovada strălucitului talent artistic și tehnicii de lucru desăvârșite stăpânite de maeștrii bulgari ai epocii medievale.

 ”Turnul lui Hreliov” din incinta Mânăstirii Rila

Turnul a fost ridicat în scop defensiv, în perioda 1334-1335, la inițiativa protospătarului Hreliov – Hrelju Dragovol, un vasal al regelui sârb Stefan Dushan (1331-1355).

Vedere generală a “Turnului lui Hreliov” din incinta Mânăstirii Rila

Austeră și impunătoare prin dimensiuni, construcția cu baza de formă pătrată, prevăzută cu creneluri, platformă la partea superioară și guri de tragere, deschise în zidurile groase de aproape 2 m, are aspectul unei fortărețe.

Turnul de veghe ridicat de Hreliov Dragovol în secolul al XIV-lea (Mânăstirea Rila)

Contraforții din piatră masivă se unesc la partea superioră în arce, abordare arhitectonică unică pentru perioada în care a fost construit edificiul de apărare.

Singura intrare în turn se găsește la primul etaj al clădirii, unde, în prezent, se poate ajunge urcând treptele unei scări de lemn (la vremea aceea se foloseau scări de frânghie). De aici, accesul la celelalte patru niveluri ale clădirii, a cărei înălțime atinge 23 m, se realizează prin intermediul unei scări late de piatră, construită în grosimea zidurilor. În acest fel, fiecare etaj, prevăzut cu podele din lemn, luminatoare, chiar și loc de spălat (etajul al doilea), putea funcționa ca spațiu de locuit temporar.

“Turnul lui Hreliov” datând din secolul al XIV-lea din incinta Mânăstirii Rila. După aproape cinci secole, în anul 1844, construcției i s-a adăugat o clopotniță.

Picturile originale în frescă, care împodobesc “Turnul lui Hreliov”, ilustrând scene din viața Sfântului Ioan de Rila și din Vechiul Testament, se numără printre cele mai valoroase monumente artistice păstrate la Mânastirea Rila.

“Turnul lui Hreliov” din incinta Mânăstirii Rila (detaliu)

Alte compoziții minunate, în stare foarte bună de conservare, înfățisându-i pe profeții Ilie, Iezechiel, David și Ghedeon, precum și Sfânta Treime, datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Capela Preobrajnenie (Schimbarea la Față), una din cele mai vechi capele ale complexului monastic, situată la ultimul nivel al turnului, conține o colecție impresionantă de picturi în frescă viu-colorate, de o neasemuită frumusețe, datând din secolul al XIV-lea, monumente de artă medievală de pe teritoriul Bulgariei de excepțională valoare.

Partea rezidențială a complexului monahal de la Rila  

Partea rezidentială a complexului monahal, construită pe patru etaje, adăpostește mai bine de 300 de chilii, patru capele, stăreția, bucătăria, biblioteca și camere de oaspeți.

Una dintre aripile destinate părții rezidențiale a complexului monahal de la Rila

Dintre clădirile cu destinație rezidențială, cea mai interesantă, ca mod de realizare, este bucătăria, numită în limba bulgară “magernitsa”, situată la parterul clădirii, prevăzută la partea superioară cu o deschidere de forma unui uriaș șemineu din piatră, care străbate toate etajele, pentru a lăsa fumul să iasă afară, terminându-se pe acoperiș.

Aripa de vest destinată părții rezidențiale, care adăpostește bucătăria Mânăstirii Rila

Unică prin concepție arhitecturală și alcătuire, structura piramidală, construită prin aranjarea a 10 rânduri consecutive de arce, unele peste altele, pe o suprafață octagonală, este susținută de 4 arce masive, pe o bază de formă pătrată. Rezultatul constă într-o echilibrare perfectă a construcției cu înălțimea de 22 m, a cărei rezistență a fost dovedită în decurs de mai bine de un secol.

Bblioteca mânăstirii cuprinde 250 de manuscrise de cărți în limbile slavonă și greacă, datând din secolele XI-XIX, de o deosebită valoare istorică și artistică, precum și peste 9000 de cărți vechi,  aparținând secolului al XVI-lea, printre care un “Tetraevangheliar” de la 1512, publicat la Târgoviște, cărți tipărite la Veneția în 1619, numeroase cărți vechi rusești, unele în ediții rare tipărite la Vilno.

Chiliile prezintă o arhitectură unică – verande spațioase, decorațiuni sculptate în lemn, tablouri și mobilier.

Vedere dinspre biserica centrală spre chiliile monahilor din Mânăstirea Rila

Complexul monahal mai cuprinde: 30 de ateliere de pictură, multe din ele decorate cu fresce și tapiserii viu-colorate; trapeza; câteva încăperi aparținând starețului; un spital; o cameră de depozitare a veselei; patru mari capele dispuse câte una pe fiecare etaj; depozite și bucătării (moara, bucătăria pentru oaspeți, brutăria, ferma de produse lactate).

Brutăria Mânăstirii Rila, de unde pot fi cumpărate popularele “mekitsi”  

Mânăstirea Rila este vizitată în decursul anului de un număr mare de turiști și pelerini, care, la vederea arhitecturii unice și a frescelor pictate în culori strălucitoare, de o frumusețe tulburătoare, sunt copleșiți de o emoție puternică, dublată de bucuria resimțită la trecerea pe dinaintea raclei cu moaștele Sfântului Ioan.

Un grup de pelerini sosiți la Mânăstirea Rila, pentru a-și aduce ofranda de credință Sfântului Ioan de Rila, căruia i se datorează ridicarea acestei lavre a ortodoxiei bulgare, cunoscută în întreaga lume

În zilele când mânăstirea își celebrează ocrotitorul – ziua prâznuirii Sfântului Ioan de Rila (18 august), aducerea sfintelor sale moaște din Sofia în Târnovo (19 octombrie) și ziua aducerii sfintelor sale moaște în Mânăstirea Rila (1 iulie), numărul de credincioși sosiți în pelerinaj este impresionant.

Acces

Complexul monahal este situat la 120 km sud de Sofia și la 18 km de orașul Rila, în parcul natural “Mânăstirea Rila”.

Drumul spre Mănăstirea Rila trece pe lângă abrupturi de rocă și izvoare, despre care se spune că au puteri tămăduitoare

Accesul la Mânăstirea Rila se face din șoseaua E79, care leagă capitala Bulgariei de punctul de trecere a frontierei spre Grecia, Kulata, din care, după aproximativ 90 km sud de Sofia, se virează, spre stânga, pe un drum asfaltat, care duce direct la mânăstire (30 km). 

Harta amplasării clădirilor în Mânăstirea Rila

Plimbarea printre coloanele de la Pobitite Kamani pare la fel de ireală ca și vederea vulcanilor noroioși în plină activitate

Pe o suprafață de 7 km², câteva sute de coloane de rocă albicioasă, cu înălțimea de până la 7 m și diametrul cuprins între 0,5 m și 2,5 m, semănând cu niște trunchiuri de copaci pietrificate, cele mai multe înțepenite în substrat în poziție verticală, grupate sau izolate, alcătuiesc o neobișnuită pădure de piatră, formată cu 50 milioane de ani în urmă.

 Pădurea de coloane din piatră albicioasă Pobitite Kamani

Grup de coloane din piatră albicioasă Pobitite Kamani (detaliu)

 Înălțimea unei coloane poate atinge 7 m

Unele dintre aceste coloane de piatră sunt fragmentate în două sau trei segmente, altele se găsesc în poziție culcată, asemeni unor trunchiuri dezrădăcinate.

Coloane segmentate din grupul “Dikilitash”

Coloană în poziție orizontală, umplută pe dinăuntru cu nisip

Zona înconjurătoare, nisipoasă, săracă în vegetație, imprimă locului aspectul de teren deșertic.

Una din puținele pete de culoare ce apar în peisaj

Dintre cele 7 grupuri mari de coloane, care se dezvăluie în peisajul fascinant, cel mai impresionant și, totodată, cel mai bine conservat este grupul “Dikilitash”.

Formațiuni din grupul “Dikilitash” (Pobitite Kamani)

În cadrul grupului “Karierata” sunt vizibile câteva decopertări naturale, dar și unele săpate de mâna omului, care au atras atenția cercetătorilor încă de acum patru decenii, pe când în zonă funcționa o carieră de nisip, în prezent închisă. Aici, într-un perete de 25 m înălțime, pot fi identificate patru stadii de dezvoltare a coloanelor, într-o mare varietate de forme, precum și stratele de calcare din baza acestora.

Perete decopertat al vechii cariere de nisip (grupul “Karierata”)

In decursul timpului, natura a modelat unele dintre structurile izolate, transformându-le în sculpturi unicat, reprezentând animale, obiecte, oameni sau creaturi fantastice (“Paznicii de piatră”, “Tronul”, “Cămila”, “Marele Falus”, “Fântâna înghețată”, “Leul de piatră”, “Ciupercile”).

“Paznicii de piatră”(Pobitite Kamani)

 ”Marele Falus” (Pobitite Kamani)

In ceea ce privește originea fenomenului Pobitite Kamani, au fost formulate mai multe ipoteze, începând cu acțiunea mecanică a factorilor de mediu asupra structurilor existente, precipitarea carbonaților din apele subterane (modul de formare a stalactitelor), complexe de corali, bioconstrucții algale și pădure pietrificată. Controversată încă, formarea carbonaților în zona Pobitite Kamani pare să aibă origini complexe.

Formațiunile geologice care alcătuiesc Pobitite Kamani au fost incluse, începând din anii ‛30 ai secolului trecut, în rezervația geologică cu același nume, prima de acest fel din Bulgaria, iar în prezent se află pe lista monumentelor naturale propuse a face parte din patrimoniul universal UNESCO.

Acces

Accesul spre rezervația “Pobitite Kamani” se face din orașul Varna, urmând E70 Varna-Shumen (Sofia) și apoi vechiul drum parțial modernizat, care duce spre Devnia.

Intrarea în zona marcată “Pobitite Kamani” se face direct din drumul asfaltat, după achitarea taxei de vizitare în valoare de: 3 BGN  pentru adulți, 2 BGN pentru studenți și elevi.

Ctitorie a vel stolnicului Mihalcea Cândescu și a soției sale, Alexandrina, născută Cantacuzino, cu fiii lor Şerban, Mihalcea şi Moise, biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a Schitului “Sf. Arhangheli” figurează pe lista monumentelor istorice.

Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” – monument istoric. Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca 

Biserica așezământului monahal Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca a funcționat ca lăcaș de cult pentru ansamblul fostei Mânăstiri Berca începând cu data de 6 iunie 1694,  când a fost terminată şi sfinţită, până la secularizarea din 1864, când a devenit biserică de mir.

Vedere din incinta așezământului monahal Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca, fosta Mânăstire Berca

Cea mai veche știre documentară despre biserica Schitului “Sf. Arhangheli este aceea din actul de închinare a acestei mânăstiri, ca metoc, Episcopiei Buzăului, în anul 1741.

Fosta stăreţie (alcătuită dintr-un parter înălţat, acum în ruină, ce surmontează o pivniţă cu gârlici de acces), un corp de chilii şi un turn-clopotniţă (situate la sud de biserică şi aflate în stare avansată de ruină), precum şi o parte din zidul de incintă, din cărămidă și bolovani din piatră de râu (la est de biserică), care se mai păstrează din fosta mânăstire de călugări – declarată monument istoric, figurează, de asememena, pe lista monumentelor istorice din județul Buzău.

 Ruinele turnului-clopotniță, ridicat după cutremurul din anul 1802 la sud de biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca.

 Ruinele fostei stăreții a bisericii “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca

 Vedere parțială a ruinelor zidului de incintă din piatră și cărămidă. Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca

Biserica de plan trilobat, cu turlă pe naos şi pridvor pe stâlpi din zidărie – închis cu ocazia restaurării din anii ‘80 ai secolului trecut, prezintă o arhitectură simplă, îmbogățită de opt ferestre decorate la exterior cu capete de îngeri sculptate în piatră, amintind de așezămintele de cult ridicate în perioada brâncovenească.

Biserica în formă de cruce, cu o singură turlă pe naos, are un brâu exterior care imită o funie împletită. Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca

 Ancadrament fereastră (imagine exterioară). Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca

Cele opt ferestre au deschideri interioare în lunetă, cu golul terminat în partea de sus printr-un arc trilobat și cu ancadramente dreptunghiulare de piatră, măiestrit sculptate cu motive vegetale, vrejuri cu flori și muguri.

Un alt element de artă brâncovenească de mare valoare îl constituie ancadramentul din piatră de la intrarea în pronaos, prin bogăția și frumusețea sa sculpturală, de inspirație italiană, opera atribuită renumitului meșter pietrar Mira.

Portalul de la intrarea în pronaosul bisericii “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca

Coloanele portalului sunt sprijinite de doi lei, iar fusurile sunt sculptate în torsade de viță de vie.

Ușa, realizată din lemn de stejar, este, la rândul său, măiestrit sculptată.

La interior, biserica prezintă bolți cu arcuri, sprijinite pe console, iar bolta absidei de pe Sfântul Altar, prezintă un element rar întâlnit la vechea arhitectură bisericească, și anume o calotă sferică pe pandantivi.

Pronaosul este despărțit de naos prin trei arcade, sprijinite pe patru coloane.

Două din cele patru coloane din piatră ce sprijină arcadele dintre pronaos și naos, măiestit sculptate de Mira (plan secund). Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca

Pictura originală, în frescă, atribuită vestitului Pârvu Mutu – pictorul folosit exclusiv de ctitorii Cantacuzini, a fost înlocuită în anii 1832-1834 cu alta în ulei. Din aceasta, singura care se păstrează este pictura de pe catapeteasmă.

Pictorul Pârvu Mutu și soția sa – tablou votiv. Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca, Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca

Alte tablouri votive, de inestimabilă valoare, atribuite, de asemenea, pictorului Pârvu Mutu, sunt cele ale Cantacuzinilor, ale ctitorilor bisericii – Mihalcea Cândescu și soția sa, Alexandrina, născută Cantacuzino, și, respectiv, al domnitorului Constantin Brâncoveanu – pictură cu aplicații de foiță de aur.

Restaurarea interiorului, începută în 2004, în urma căreia s-a realizat decaparea picturii, ajungându-se la pictura originală de la 1694, păstrată în proporție de 80%, stagnează momentan din lipsa fondurilor necesare continuării lucrărilor.

Obștea Schitului “Sf. Arhangheli”- Berca numără în prezent două călugărițe și două surori.

Acces

Schitul “Sf. Arhangheli”- Berca este situat pe dealul de la marginea de nord-vest a localităţii Berca, unde se ajunge din dreptul bisericii noi, în doar 5 minute de mers cu mașina, pe drumul neasfaltat care urcă spre stânga către cimitir.

Dacă, din întâmplare, găsiți poarta așezământului sau ușa bisericii închise, nu faceți calea întoarsă. Opriți-vă să admirați preț de câteva minute ruinele fostei Mânăstiri Berca și, în scurt timp, una dintre viețuitoarele schitului va veni să vă deschidă.

Nu uitați, hramul bisericii “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” a fostei Mânăstiri Berca are loc în fiecare an pe 8 noiembrie.

Printre aceste valori se numără: “Vulcanii Noroioși” de la Berca-Scorțoasa, “Focul Viu” de la Lopătari, “Blocurile de calcar de la Bădila” Pârscov, “Sarea lui Buzău” de la Viperești, “Munții de sare și peșterile în sare” de la Medelic, “Abrupturile de gresie” de pe aliniamentul Păltineni-Colți-Lopătari, “Muzeul Chihlimbarului” de la Colți, “Așezările rupestre” de la Bozioru-Aluniș-Colți, Biserica “Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Aluniș-Colți, Mânăstirea Ciolanu, Mânăstirea Rătești, “Ansamblul Conacului Cândeştilor” de la Verneşti, “Ansamblul fostei mânăstiri Berca” din actualul Schit “Sf. Arhangheli” din Berca, iar lista nu se termină aici.

Având în vedere dispunerea pe maxim 60 km lungime în lungul Văii Buzăului, precum și distanțele relativ reduse dintre acestea, obiectivele menționate pot fi vizitate, grupate pe trasee, pe parcursul a cel mult 3-4 deplasări cu durata de o zi.   

Nu vă costă nimic să vă convingeți.

“Vulcanii Noroioși” de la Berca-Scorțoasa

Desprinși parcă dintr-o altă lume decât cea pământeană, pseudo-vulcanii, cunoscuți pe raza comunelor Berca și Scorțoasa sub denumirea de “vulcani noroioși”, “pâcle” sau “fierbători”, se constituie într-una dintre cele mai spectaculoase rezervații naturale din România și din Europa, “Vulcanii Noroioși” Pâclele Mari și Pâclele Mici.

“Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat Necuratul cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gîlgăie şi fierbe glodul noroios, mai rece ca gheaţa mai negru ca ceaţa, apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, ţâşneşte tina în sus, când de-o şchioapă, când de-o palmă, cănd de-un stânjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi şi balele cătrănite pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăune se scurg năclăite de-a lungul moviliţelor, se adună în nămol, se usucă în vânt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte, troscot ori ciulini” (Pseudokynegetikos, 1874).

Așa descria, cu umoru-i  caracteristic, marele erudit Alexandru Odobescu, “valea stearpă și pustie a Pâclelor de Glod”, inclusă, începând din 1995, în rezervația geologică și botanică “Vulcanii Noroioși”, instituită pe teritoriul comunelor buzoiene Berca și Scorțoasa, la Pâclele Mari și Pâclele Mici.

 Platourile predominant argiloase, de vârstă cuaternară, de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, însumând aproximativ 30 de hectare, în care se dezvoltă vulcani noroioși sau vulcani de glod – movile țuguiate de maxim 5-6 metri înălțime și găuri de până la câțiva metri diametru, de unde o pastă cenușie noroioasă țâșnește brusc sau gâlgâie mocnit, alcătuiesc, pe bună dreptate, un decor mai puțin obișnuit, dacă nu de-a dreptul straniu, demn de un scenariu de film științifico-fantastic.

Peisajul care se dezvăluie privitorilor este, fără doar și poate, unul de excepție, spre satisfacția amatorilor de experiențe inedite, pasionaților de natură, fotografie, film și nu numai.

Semnalați în România, în urmă cu aproape 150 de ani, și declarați monument al naturii de mai bine de șapte decenii, vulcanii noroioși din zonele Pâclelelor evidențiază un fenomen unic al erupțiilor de material mineral, provenit din argile și luturi, cu apa, fracțiuni de țiței, gaze natural și urme de sare, fapt ce explică atât originea marină a țițeiului din zăcământul petrolifer de la Berca existent în subsol și a sării, cât și fenomenul fizico-chimic al ascensiunii, fierberii și devenirii noroiului în curgere până la 500 m pe valea ravenată vecină.

Rezervația botanică de la Pâclele Mici prezervă încă planta endemică Nitraria schoberi, vitregită pe noroiul uscat, exclusiv mineral, cu eflorescențe saline și doar cu urme organice ale țițeiului, toxic pentru oricare altă plantă, cu excepția Nitrariei. Comunitățile vest-pontice cu Nitraria schoberi și Artemisia santonicum, constituie un habitat unicat la nivel național și, posibil, european.

În perioadele secetoase, în jurul vulcanilor de glod, se formează suprafețe cu inflorescențe de săruri sub forma unei cruste, complet lipsite de vegetație.

În perioadele cu precipitații abundente, când emisiile de gaze sunt mai puternice, apa se prelinge din gurile pâclelor de formă pozitivă pe flancuri, generând, datorită eroziunii, șanturi cu adâncimi de până la câțiva metri și ravene.

Fenomenul întâlnit la Pâclele Mari și Pâclele Mici nu este singular în România și nici în lume. În raza comunei Berca, mai apar vulcani noroioși în zonele Beciu și La Fierbători.

Mai mult de 1000 asemenea pseudo-vulcani sunt cunoscuți  în: Italia, Islanda, Noua Zeelandă, America Centrală, SUA și Kazahstan. În România, vulcani noroioși mai apar în Depresiunea Transilvaniei, Podişul Moldovei și Subcarpaţii Gorjului.

Căi de acces

Bine marcat, accesul spre Rezervația “Vulcanii Noroioși, se face cu ușurință din orașul Buzău, urmând DN 10 Buzău-Brașov până la ieșirea din localitatea Sătuc (comuna Berca), de unde se intră pe un drum comunal modernizat, care, după ce străbate satele Joseni și Policiori (comuna Berca), se bifurcă spre Pâclele Mari și, respectiv, Pâclele Mici.

Intrarea în zona marcată “Pâclele Mari” se face direct din drumul asfaltat, special amenajat, după achitarea taxei de vizitare în valoare de: 4 lei  pentru adulți, 2 lei pentru studenți și 1 leu pentru elevi.

Accesul în zona marcată “Pâclele Mici”, pentru moment, liber vizitatorilor, se face de la bifurcația marcată “Pâclele Mari 2 km”, pe un drum de sondă, până în dreptul complexului “Muddy Lands”, aflat în curs de amenajare.

De aici, se poate ajunge la Pâcle, fie prin dreapta, urmând traseul în trepte amenajat pe panta dealului, fie pe drumul de sondă, până la magazinul de vis-a-vis de stația de depozitare a țițeiului, de unde se urcă la pas cca 5-10 minute.

Distanța de la Buzău la “Vulcanii Noroioși” este de aproximativ 30 km.

Reflectând deopotrivă viziunea și convingerile estetice ale lui Carol I, precum și talentul unor arhitecți și decoratori de prestigiu, Peleșul a dobândit forma în care se prezintă astăzi după patru decenii de transformări și adăugiri, întrerupte odată cu moartea suveranului României, în 1914.

Edificiul, realizat cu precădere în stilul neo-renașterii germane, se dezvăluie privitorului sub forma unui ansamblu majestuos, dominat de profile ascuțite și verticale suple, alcătuit din corpuri asimetrice, de formă neregulată, cu fațadele îmbrăcate în lemn sculptat la nivelurile superioare și prețios ornamentate cu decorațiuni din marmură și fresce.

Turnul central al Castelului Peleș măsoară 66 m înălțime  

Frescele alegorice de pe fațadele curții interioare a castelului indică influențe ale arhitecturii saxone

Lemnăria prețios sculptată de pe fațada superioară este o adevărată bijuterie

Cele șapte terase ale castelului sunt decorate în stilul specific renașterii italiene cu statui, fântâni, vase și coloane din marmură de Carrara.

Cele mai multe dintre statui, printre care: grupul statuar “Zeul Peleșului”, statuile zeului Dansului și al zeului Neptun, grupul Apollo cu cele doua Minerve, Venus intrând în baie, Venus și Cupidon, zeul Marte cu coroană și o creangă de lauri în mână, zeița Fortuna, zeul Cupidon, amorași, basoreliefuri cu decoruri de viță și struguri, zeița vânătorii Diana cu câinele și tolba, Neptun plutind pe valuri printre delfini aparțin sculptorului Raffaello Romanelli.

În fața corpului central al castelului este amplasată statuia Regelui Carol I, sub a cărui domnie România a parcurs o perioadă de dezvoltare marcantă, atât în domeniul economico-social cât și în cel al culturii, iar nu departe de aceasta, statuia Reginei Elisabeta a României.

Statuia în bronz a Regelui Carol I, creația sculptorului  Oscar Hann (1933)

Datorită frumuseții neasemuite a lemnăriei sculptate, tapiseriilor de excepție și vitraliilor de o mare valoare artistică, Castelul Peleș, care adăpostește colecții de picturi, sculpturi, armuri, covoare, goblenuri, icoane, medalii, mobilier, argintărie, porțelanuri, cărți, rivalizând cu cele mai importante edificii din Europa aparținând aceleiași perioade, este considerat o adevărată capodoperă a genului.

Castelul Peleș, o capodoperă a stilului neo-renascentist german

Sculptura lui Oscar Spaethe, realizată în bronz în urmă cu un secol, o reprezintă pe Regina Elisabeta a României lucrând la o dantelă și citind

Gustul pentru artele plastice, ca și plăcerea de a colecționa obiecte rare, pe care să le expună în fața invitaților săi, i-au fost transmise Regelui Carol I de către tatăl său, prințul Karl Anton de Hohenzollern. Din acest motiv, ca și la Sigmaringen, locul în care Carol I s-a născut, colecțiile de la Peleș au putut fi vizitate încă de la finele secolului al XIX-lea.

Mobilierul care decorează încăperile castelului cuprinde piese originale realizate în ateliere renumite din Mainz, Munchen, Viena și Hamburg, începând cu secolul al XV-lea. Vitraliile, majoritatea provenind din Elveția și Germania, datează din secolele al XV-lea și al XVII-lea. Printre cele mai valoroase piese ale colecției de arme, alcătuită din peste 4000 de exemplare de arme albe și de foc aparținând secolelor al XIV-lea – al XVII-lea, se numără o armură completă pentru cal și cavaler, de tip maximilian, unică în România. Colecția de tablouri, una dintre cele mai importante și mai valoroase din Europa, conține aproximativ 2000 de piese, printre care lucrări originale semnate Gustav și Ernest Klimt, Franz Match, Dora Hinz, precum și copii ale unor lucrări executate de pictori celebri.

Din păcate, odată cu moartea Regelui Carol I și până în 1990, la dorința deținătorilor de drept, patrimoniul muzeal al castelului a fost supus unei permanente circulații între reședințele de la Pelisor, Cotroceni, Bran, palatul din Calea Victoriei, astfel că multe dintre valorile conținute de acesta au fost pierdute pentru totdeauna.

În ceea ce privește dotările, edificiul ridicat de Carol I pe malul pârâului Peleș în perioada 1873-1914 s-a bucurat de cele mai moderne facilități existente în Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Peleșul a fost cel dintâi castel complet electrificat din Europa. Clădirea dispune de încălzire centrală încă din 1883, lift interior, iar plafonul din sticlă al holului de onoare, împodobit cu vitralii reprezentând scene alegorice și motive heraldice, ca un element surpriza pentru vizitatori, este mobil, putând fi acționat de un motor electric sau manual, pentru ca seninul cerului să poată fi admirat în nopțile de vară din interior.

Peleșul a găzduit multe personalități ale vremii, cea mai importantă vizită rămânând însă aceea a împăratului Franz Joseph al Austriei, în 1896.  Alți oaspeți de seamă sosiți la Castelul Peleș au fost: regele Gustav al V-lea al Suediei, regele Albert I al Belgiei, Regina Emma a Olandei, regele Ferdinand al Bulgariei, ducele Alfred de Saxa-Coburg-Gotha și, de asemenea, principii moștenitori Rudolf și Franz Ferdinand ai Austriei, regele Wilhelm al Germaniei, regele Edward al VII-lea al Marii Britanii, regele Vittorio-Emmanuele al III-lea al Italiei, prințul moștenitor Yussuf Izedin al Imperiului Otoman.

Unul dintre tunurile folosite în războiul de independență

Dacă Regele Carol I a atribuit Peleșului funcţia de reprezentare și de luare a deciziilor politice pe timpul verii, Regina Elisabeta a României i-a conferit acestuia deopotrivă rolul de lăcaş de cultură.

Mare iubitoare și creatoare de artă și literatură, bună cunoscătoare și interpretă de muzică – canto, pian, orgă, înzestrată totodată și cu talent la pictură, Regina Elisabeta a României, pe numele său artistic Carmen Sylva, a făcut din Castelul Peleș o casă a oamenilor de cultură, frecventată, printre alții, de: Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu.

Sala veche de muzică, construită în 1883 și transformată în 1906 în salonul literar al poetei Carmen Sylva se remarcă prin vitraliile policrome, cu scene din basmul “Insir-te mărgărite“, cules de Vasile Alecsandri din popor, precum și din legendele “Ana Doamna“ și “Ciocârlia“.
Picturile pe pânză semnate Dora Hitz ilustrează basme germane versificate de însăși Carmen Sylva.

Pe George Enescu, alături de care Carmen Sylva, îndrăgostită de muzica lui Bach, Handel și Brahms, obișnuia să interpreteze mai ales quartete, împreună cu Dimitrie Dinicu, Loebel și Dall′Orso, l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor.

Sala de concerte a castelului adăpostește o orgă Rieger cu aproape 1400 de tuburi, prezentând o particularitate rar întâlnită, și anume existența a două mese de comandă, 24 de registre de sunete.
Acționarea orgii, construită în anul 1904, se face în întregime pneumatic.  Cel de al doilea pupitru al orgii este amplasat în Sala nouă de muzică, destinată inițial audițiilor muzicale. O altă piesă de valoare excepțională este un clavecin executat la Anvers, în 1621.

Dintre sălile deschise publicului la parterul și etajul I al castelului atrag atenția: Holul de onoare, Biblioteca regală, Sălile de arme, Sala de muzică, Sala Florentină, Sala Maură, Sala de teatru, Sala de concerte, Apartamentul Imperial, Sala de Consilii, Cabinetul de lucru, Salonul Turcesc, Sufrageria, Dormitorul regal.

Amenajarea interioarelor unora dintre aceste săli (Sălile de arme, Biblioteca regală) amintește de interioarele Castelelor Sigmaringen și Hohenzollern, care au reprezentat pentru Carol I o valoroasă sursă de inspirație.

Sălile de la etajul I adăpostesc colecții de artă de o mare valoare

Etajul al II-lea găzduiește, printre alte încăperi: camera Zoei Bengescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta în perioada 1873-1913, camera Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare preferată a Reginei, camera lui George Enescu,“fiul spiritual” pe care regina Elisabeta l-a sprijinit toată viața, camera poetului Vasile Alecsandri, împreună cu care Regina Elisabeta a României și-a ales pseudonimul artistic Carmen Sylva, precum și camera destinată primului ministru, nelocuită vreodată, în care a fost depus pentru o noapte corpul neînsuflețit al lui I. G. Duca, asasinat de legionari în decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia. 

Lăsat moștenire de Carol I succesorului său, Ferdinand, cu dorința expresă ca edificiul să servească pe mai departe drept reședință de vară soției sale, Peleșul devine, după moartea Reginei Elisabeta a României, reședința Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.

Transmis de Regele Ferdianand I nepotului său, Mihai, fiul lui Carol al II-lea, urmând ca ‘în timpul minorității sale să se bucure de folosință Regina Maria’, Castelul Peleș devine între 1930 și 1940 reședința Regelui Carol al II-lea.

După abdicarea Regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, Peleșul intră pentru a doua oară în posesia Regelui Mihai, până la 30 decembrie 1947, când este confiscat de regimul comunist.

În perioada 1953-1975 Castelul Peleș a funcționat ca muzeu, pentru ca apoi timp de 15 ani să fie închis vizitatorilor din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Începând din 1990, Peleșul este reintrodus în circuitul turistic.

Din anul 2008, Castelul Peleș a reintrat în posesia ultimului suveran al României, care a hotărât ca destinația de muzeu a acestuia să fie păstrată pentru eternitate.

Castelul Peleș atrage anual sute de mii de vizitatori din toate colțurile lumii

Dintre toate palatele familiei regale a României, deschise astăzi publicului larg, Peleșul atrage, poate și datorită cadrului natural de excepție în care se află amplasat, cel mai mare număr de vizitatori.

Conceput de Carol I deopotrivă ca reședință de vară și ca monument național, menit să prezerve întru posteritate dovezile victoriilor înregistrate de România în decursul evoluției sale istorice, începând cu marele eveniment de la Plevna, Castelul Peleș este un loc a cărui frumusețe tulburătoare, departe de a te copleși, te face să dorești să-l revezi iar și iar cu aceeași încântare.